Moto: Un popor care se prea laudă cu trecutul, NU are prezent; şi dacă nu are prezent, nu are nici viitor.

                             CUPRINSUL BLOGULUI

A. Metoda datării cu izotopul radioactiv al carbonului: ştiinţă şi fantezie
B. ADN-ul – marea descoperire a geneticii, utilizat în prezent la cercetarea fosilelor (!)

C. Indo-europenismul, invenţie datorată superficialității şi incompetenţei

D. Geneza societăţii umane

E. Civilizaţia sumeriană

F. Egyptul

G. India

H. Grecia

I. Israelul

J. Istoria societăţii umane pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic

A. METODA DATĂRII CU IZOTOPUL RADIOACTIV AL CARBONULUI: ŞTIINŢĂ ŞI FANTEZIE 

  Evoluţia societăţii umane este un proces obiectiv, conform cu adevărul logic, în antiteză cu interpretările subiective ale cercetătorilor aflaţi în lanţul gregar(ist), care avansează durate de timp total arbitrare, fără nici o argumentaţie justă, aceştia recunoscând, totuşi, că începuturile istoriei statale pe Terra datează între mileniile al IV-lea şi al III-lea î.C., dar din păcate, redând total incoerent structura şi desfăşurarea societăţii umane terestre. Încercarea lor desperată de a muta începutul istoriei terestre la mileniul al V-lea î.C., în Asia orientului îndepărtat, respectiv la Hyndus, nu poate, însă, măslui adevărul !

    În cele ce urmează, prezentăm evoluţia etnologică a omenirii, de la primele forme de existenţă socială, respingând din start teoriile aşa-zisei comune primitive, care se sprijină (!) pe evoluționismul darwinist şi pe determinarea vârstei artefactelor cu izotopul radioactiv ¹⁴C, metodă descoperită în 1940 şi „confirmată” în 1949 de către chimistul american Willard Libby. 

   Teoria care stă la baza metodei invocate, din punct de vedere al fizicii nucleare, până la un anumit stadiu, este posibilă. Astfel, unul din cei doi neutroni (specifici izotopului), în interacţiunea sa cu un boson intermediar W, îi smulge acestuia o sarcină pozitivă, transformându-se în proton; ionul negativ al bosonului intermediar W emite apoi o particulă β şi un antineutrino, astfel încât izotopul de carbon devine azot (nitrogen) : 
   n + W → p + W^– ;  W^– → e + ͞v  

     ¹⁴₆C + p +e → ¹⁴₇N. 
Această teorie de datare a diferitelor vârste ale unor artefacte terestre constă în aceea că sub acţiunea radiaţiilor cosmice din straturile superioare ale atmosferei, neutronii rezultaţi transformă o infimă cantitate de azot  în carbon radioactiv ¹⁴C, care, la rândul său, sub acţiunea bosonului intermediar W se transformă din nou în azot.
  Este absolut necesar, din start, a sublinia că nivelul de radiaţie terestră NU este şi NU a fost vreodată constant de-a lungul timpului, ceea ce determină ca rezultatele obţinute pe calea acestei metode să fie cu totul arbitrare, aleatorii. Dacă mai punem la socoteală că nivelul radioactiv al Terrei la început a fost maxim: altfel nu ar fi putut lua naştere elementele chimice, şi că nivelul radioactiv a fost ridicat şi în timpul cât s-a dezvoltat vegetaţia luxuriantă, metoda datării cu carbon radioactiv nu este decât o cacealma şi nimic mai mult! Nivelul radioactiv al Terrei a scăzut sub limitele de suportabilitate abia odată cu dezvoltarea regnului animal. Existenţa, în epoca modernă, a emisiilor radiocative rezultate în urma experienţelor nucleare, precum şi existenţa emisiilor vulcanice, care au fost mereu prezente pe Pământ, vin să confirme și mai mult că metoda amintită nu este decât o pârghie în susţinerea evoluţionismului şi a materialismului în general.
   Lucrul care trebuie subliniat în mod deosebit, constă în faptul că NU religia creştină este cea care contrazice ateismul darwinist şi marxist (nici nu ar fi în stare!), ci CHIAR ştiinţa! Dar o ştiinţă bazată în principal pe adaptări şi nu pe logică şi experiment (fizic și matematic, sau măcar matematic), este doar o politică, menită să aducă profit unora, în dauna celor mulţi. Scoaterea din conştiinţă a Creatorului Absolut (Care a dat omului voinţa şi înfăptuirea – Filipeni 2.13), duce implicit la transformarea omului în hoţ şi mincinos, şi tare îi mai place stăpânului viclean o asemenea masă de manevră...
   În concluzie, determinarea vârstei artefactelor terestre prin izotopul de carbon se realizează prin intermediul legii dezintegrării radioactive: N_(t) = N₀e^-λt, unde N_(t) reprezintă numărul nucleelor la momentul t, iar  N₀ reprezintă numărul iniţial de nuclee. Dacă t = t_1/2 (timpul de înjumătățire), relaţia devine (după simplificări): e^λt½ = 2 şi, logaritmată, devine: t_1/2 = ln2/λ, unde λ este probabilitatea de dezintegrare. Desigur, în cazul elementelor radioactive „masive”, precum uraniu, thoriu, plutoniu etc, nu sunt necesare aproximări decât în mică măsură pentru a stabili probabilitatea de dezintegrare, dar în cazul elementelor radioactive „rarisime”, aproximările devin, pur şi simplu, esenţiale în determinarea acestei probabilităţi.                        
   Teoria datării cu ¹⁴C a fost „testată” de către Willard Libby pentru prima dată cu ocazia  determinării vârstei lemnului unei ambarcaţiuni egiptene, cunoscută din documente istorice ca fiind de 4.000 de ani. Pe baza acestei „determinări” (răsplătită în 1960 cu premiul Nobel), Libby şi-a adaptat elementele convenţionale astfel încât aplicând metoda ¹⁴C să-i rezulte cam aceeaşi vârstă cu cea cunoscută mai dinainte, stabilindu-şi astfel etalonul necesar şi altor măsurători.
   Aşadar, datarea cu ¹⁴C este acceptată ca o convenţie, fiind insuficient probată pentru a depăşi nivelul unor presupuneri avizate, metoda având la bază ipoteza că nivelul carbonului radioactiv în atmosferă s-a păstrat constant de-a lungul milioanelor de ani (sic!), iar procesul asimilării lui în organisme nu a suportat decât variaţii insensibile, ceea ce reprezintă, desigur, un fals grosolan, aşa cum arătam anterior. Ipoteza este total hazardată, combătută chiar de către ştiinţă (cum spuneam mai sus), care experimentează noi metode de datare, obţinând rezultate diferite de cele oferite de metoda Libby...

B. ADN-ul – MAREA DESCOPERIRE A GENETICII, UTILIZAT ÎN PREZENT LA CERCETAREA FOSILELOR(!)

   ADN-ul – acidul de(z)oxiribonucleic este o polinucleotidă, component de bază al cromozomului, un „copolimer statistic”, fiind alcătuit din monomeri (nucleotide), care se repetă în lanțul polimer diferit de la individ la individ, fără a fi dispuși alternativ sau după alt aranjament repetitiv. ADN-ul se găseşte în toate celulele umane şi este identic în fiecare celulă a aceleiaşi persoane, stocând toată informaţia genetică codată, necesară metabolismului zilnic, informaţia fiind transmisă de la o generaţie la alta.

  Structura chimică a ADN-ului constă într-o macromoleculă foarte complexă, formată din două catene polinucleotidice dispuse spațial una față de cealaltă, în formă de dublă elice (dublu helix), care se învârt una în jurul celeilalte şi amândouă în jurul unui ax central. Această dispunere  formează structura terţiară  a  unei  molecule  de acid nucleic dublu catenar. În arhitectura unei asemenea molecule, la exterior se găsec cele 2 schelete glucido-fosforice ale catenelor, iar spre interior sunt bazele azotate, pirimidinice şi purinice. Componenţa monomerului din ADN este redată schematic printr-un fragment de moleculă în care se remarcă legătura dintre baza pirimidinică şi baza purinică, respectiv timină cu adenină şi citozină cu guanină, prin intermediul legăturilor de hidrogen, şi legătura chimică dintre adenină şi citozină, respectiv timină şi guanină, prin intermediul deoxiribozei şi radicalului HPO₃^2-

   Faţă de ADN, ARN-ul are în componenţă, în loc de deoxiriboză, riboză, care este tot o pentoză, având (în poziţia 2) gruparea – CH-OH (în loc de – CH₂) şi uracil în loc de timină, tot o bază pirimidinică, în care radicalul metil, – CH₃ (din poziţia 5) este înlocuit cu un atom de hidrogen.

Ceea ce este important de subliniat în expunerea de față, constă în faptul că atât ADN-ul (componentul de bază al cromozomului, cât şi ARN-ul (componentul de bază al ribozomului) sunt, ca toate substanţele biochimice imperioase vieţii, degradabile! Dacă aceste substanţe  nu  ar  fi  reactive,  în  sepţă,  în  prezenţa  enzimelor  (biocatalizatorilor), nu ar exista viaţă!! În acest precept, a afirma că ADN-ul se află într-o celulă degradată la fel ca într-o celulă vie, sau în dinţi, oase şi firele de păr, ni se pare o joacă de-a ştiinţa. Iată o expresie timidă care vine să confirme remarca (elementară) de mai sus: Jack Szostak a observat că o moleculă ADN se degradează rapid dacă este introdusă în celule de drojdie... E adevărat că molecula de ADN se degradează rapid în celule de drojdie, dar aceeaşi moleculă se degradează (mai lent) şi în aer liber! Hexoza (levuloza) din struguri fermentează rapid în prezenţa celulelor de drojdie, dar aceeaşi levuloză fermentează, chiar dacă mai lent, şi în prezenţa drojdiei din aer (saccharomyces cerevisiae).

   A nu face distincţie între substanţele vieţii (în speţă ADN şi ARN) şi substanţele existente în corp rezultate ca urmare a metabolismului, caz în speţă dinţii, oasele, părul, înseamnă a fi extrem de superficial! Dacă ne referim la compoziţia unui dinte, putem remarca structura acestuia ca fiind un corp (fizic) alcătuit din smalţ – o structură cristalină foarte dură, având în compoziţie 95 % substanţe minerale (apatită: fosfat complex de calciu cu hidroxid, florură, sulfat şi carbonat de calciu); dentină, având în compoziţie 67 % substanţe minerale, în speţă fosfat de calciu şi 20 % substanţe organice, în speță colagen şi aminoacizi); cement, având în compoziţie 50-55 % substanţă anorganică, în speţă fosfaţi şi carbonaţi de calciu şi 45-50 % substanţă organică, în speţă colagen – polimer complex format din numeroşi aminoacizi (glicină, alanină, prolină etc.) aşezaţi în triplu helix.

  Tot astfel şi oasele sunt corpuri dure, având în compoziţie substante organice (aproximativ 35 %), compuse din oseină (scleroproteină insolubilă în apă rece, dar solubilă în apă caldă), cu structura granuloasă sau filamentoasă, şi  osteomucoid (un proteinozaharid sulfatic), ambele constituente fiind bine legate biochimic între ele;  substante minerale  (aproximativ 65%) precum: fosfaţi, carbonaţi şi cantităţi foarte mici de fluorură şi clorură  de  calciu; hidroxiapatite cu Ca, Mg, P, F, S. 

   Se poate spune ca substantele organice dau elasticitate oaselor, iar sărurile minerale conferă rezistenţă. Osul, format din 20% apă şi 80% reziduu uscat, este alcătuit dintr-o matrice organică solidă, care este întărită considerabil de depozitele de săruri de calciu. Matricea organică a osului este formată din 90-95% fibre de colagen, restul fiind substanţă fundamentală, împreună constituind oseina. Fibrele de colagen se constituie în special de-a lungul linilor de tensiune şi dau osului marea sa rezistenţă la şocuri.

   În sfârşit, firul de păr constituie o altă componentă solidă „de depozit”, fiind specific prin secţiunea sa (nu prin „indicaţia” ADN-ului!) fiecărui individ în parte, aşa cum şi amprenta digitală este specifică fiecărui individ în parte. Părul, produsul de creaţie al metabilismului, are drept componentă principală keratina, rezultată în urma policondensării aminoacizilor existenţi în celulele corticale şi reprezintă 65-95 % din masa acestuia. În afară de keratină, părul mai conţine substanţe hidrosolubile, cum sunt: pentoze, fenoli, acid uric, glicogen, acid glutamic, leucină.

   Se poate lesne remarca diferenţa între aceste elemente (solide) ale corpului biologic greu degradabile şi elementele active ale corpului, implicit lichide, uşor degradabile!! Desigur, a insista asupra argumentelor care să ateste diferenţa dintre acestea, este la fel cum ai încerca „să demonstrezi” o axiomă ! Acţiunea de cercetare pe bază de ADN, efectuată de către specialişti (nu de fantezişti!) implică ADN proaspăt, conservat, nedegradat. Fără respectarea acestui precept, totul este simplă stratagemă. Iată o serie de reguli stricte în colectarea probelor de ADN în vederea diverselor cercetări necesare stabilirii adevărului juridic, ştiinţific etc.:

  – sânge periferic: extras din venă şi colectat în vacuteiner cu EDTA (acid etilen diamino tetracetic), care acţionează ca şi coagulant

  – celule epiteliale bucale: beţişorul de plastic îmbibat în salivă se introduce în recipient steril

  – firele de păr cu rădăcină: se recoltează prin smulgere, pentru analiza bulbului de păr şi se introduc în recipient steril.

  De ce sunt necesare aceste reguli stricte? Pentru a obţine rezultate cât mai exacte! Nu același lucru se întâmplă cu cercetătorii de fosile pe bază de ADN, a căror rezultate sunt simple fabulaţii, cele mai reprezentative fiind „rezultatele” unor cercetători ruşi de schelete milenare din Siberia sau chiar de animale din arca lui Noe! Aceștia ar trebui mai degrabă să studieze propriul ADN şi mai ales ARN, pentru a cerceta cauzele schizofreniei de care sunt cuprinși. Ceea ce este şi mai alarmant îl constituie faptul că aceste ştiri având în esenţă inepţia ştiinţifică, sunt prezentate cu nonşalanţă de mass-media drept adevăruri ştiinţifice. Bieţii pigmei, pretinşi a fi mari cercetători, nu cunosc (sau nu vor să cunoască) nici măcar informațiile elementare despre ADN şi ARN prezentate mai sus! 

C. INDO-EUROPENISMUL, INVENŢIE DATORATĂ SUPERFICIALITĂŢII ŞI INCOMPETENŢEI

   Studiile etnologice actuale privind istoria omenirii de la cele dintâi forme statale şi până la cele prezente sunt ambigui, pline de echivoc şi inoculate de către aşa-zişi istorici aflaţi în lanţul gregar(ist), care în urma lansării unei concepţii (de regulă, greşită sau precară), se adâncesc, ajungând, în cele din urmă, pe tărâmul absurdului. Una din aceste concepţii tip evrika o constituie: noțiunea de popoare indo-europene, definite ca fiind popoarele care vorbesc limbi indo-europene!!  
   Termenul de indo-european a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai exact în anul 1786, când filologul britanic William Jones, în lucrarea sa The Sanscrit Language, remarca asemănări între 4 dintre cele mai vechi limbi cunoscute în vremea lui: sanscrita, latina, greaca și persana. De la descoperirea cuvintelor indiene şi până la naşterea termenului de indo-european nu a mai fost decât un pas. În următorii 200 de ani, de la primele observaţii făcute de echipa britanică, numeroşi istorici au încercat să răspundă la întrebările ce s-au ridicat: cine au fost aceşti indo-europeni, unde s-au format, unde este acea patrie primitivă de origine, cum şi când s-au răspândit? Şi, savanţii au găsit răspunsul (sic!): „Limba comună din care s-au dezvoltat toate aceste limbi se numește limba proto-indo-europeană (PIE), o limbă teoretică (!), în sensul că tot ce se știe despre ea izvorăște din analiza limbilor moderne și a acelora dispărute care s-au păstrat în formă scrisă; locul geografic din care a apărut proto-indo-europeana este controversat, dar cel mai probabil pare să fi fost regiunea din jurul Mării Negre (sic!), în teritoriile actuale ale Armeniei, României sau Ucrainei”. Interesant este că acest savant (de renume mondial!) nu a fost în stare să remarce că toate limbile Pământului au în lexicul lor numeroase cuvinte greceşti!
   Ceea ce este și mai semnificativ în invenția și susținerea concepției indo-europene îl constituie faptul că denumirea ca atare a avut drept geneză asemănarea dintre limba sanscrită şi limba greacă. În această situaţie, de ce limbile indo-europene nu s-au numit: indo-greceşti sau sanscrito-grecești? Dacă Grecia simbolizează europenismul, India simbolizeată asianismul! În această situaţie, de ce indo-europenismul nu se numeşte asiano-europenism ? Culmea este că denumirea de India este tot grecească!! Grecii i-au numit pe vechii locuitori ai regiunii: ινδιανος (indianos), care înseamnă:  curcan, gardian, legionar, soldat viteaz. Cât priveşte invocarea limbii latine de către Williams Jones în scopul invenţiei indo-europenismului, aceasta constituie deja inepţie evidentă! Când a apărut limba latină? Cel mai devreme în secolul al VIII-lea î.C.!   
    În concluzie, nu există popoare indo-europene şi nici limbi indo-europene, ci există numeroase popoare migrate din vechea Indie (stirpe din rasa albă a lui Iafet!) şi din India hibridizată: în America, Australia etc. Deci, indieni aflaţi pe alte meleaguri există aproape peste tot: euroindieni, amerindieni, aborigeni ş.a., dar indo-europeni există doar în doctrinele create pur convenţional, după anul 1786! 
  Limbile vorbite pe întreg Pământul aparţin unei singure limbi! Pentru oricine a studiat minimum trei limbi, începând cu a patra limbă, efortul de asimilare devine tot mai mic, următoarele parcă făcând parte dintr-un puzzle minunat. Desigur, sunt limbi foarte apropiate între ele, altele mai îndepărtate între ele, iar altele foarte îndepărtate între ele. Dar de la acest adevăr şi până la afirmaţia că toate limbile Pământului sunt indo-europene şi neindo-europene este o mare diferenţă.  

     D. GENEZA SOCIETĂŢII UMANE 

  Pentru a îmbrăţişa adevărul, este necesar să plecăm de la premise fără echivoc, bazate pe elemente sigure de cunoaştere şi nu pe raţionamente simpliste, lansate de minţi înfierbântate, entuziasmate. Iată care sunt acestea:  
– Obârşia primelor formaţiuni statale este Mesopotamia, unde şi de unde au luat naştere primele civilizaţii ale Terrei: civilizaţia sumeriană (în Mesopotamia), civilizaţia egipteană (pe valea Nilului), civilizaţia elenă (în Creta şi apoi Pelopones), civilizaţia hyndusiană (pe valea Indului)
– Leagănul culturii, ştiinţei şi al filosofiei pe tărâmul terestru aparţine Greciei, care a avut şi are cea mai complexă şi completă limbă de pe Terra, fiind ţara care a dat lumii majoritatea cuvintelor tehnice și filosofice și care a inventat alfabetul fonetic. Limba greacă a fost limba aleasă pentru scrierea Testamentului al cărui conţinut este Viaţa, răspândită din Europa, în Africa de nord şi în Asia orientală, până în Asia îndepărtată, prin cel mai mare strateg militar al lumii – Alexandru Makedon, creatorul imperiului greco-macedonean 
– Continuatoarea evoluţiei culturale şi lingvistice a lumii a fost Roma antică, care a inventat cel mai facil alfabet de pe Terra, ajungându-se, prin Franța, la nivelul maxim de astăzi  al culturii lingvistice 
– Contributoarele creării şi dezvoltării limbilor asiatice sunt Egiptul, Iranul, Siria şi Israelul.
   Cramponarea de doctrina indo-europenismului a contribuit la stagnarea cunoaşterii istoriei sociale a omenirii, ajungându-se până acolo încât limba greacă să fie considerată limbă moartă (sic!), în pofida faptului că grecii din Grecia şi din alte zone terestre nu sunt morţi (decimaţi, dispăruţi etc.), nu au murit niciodată (ca societate), ci încă mai trăiesc! Să urmărim evoluția limbii  grecești. Etapele evoluției limbii grecești au fost următoarele:
I – Elena sau greaca veche, multidialectală: secolele XXV – IV î.C.
II – Limba comună (glosa kene), monodialectală: secolele IV î.C – V d.C.
III – Limba greacă bizantină (ortodoxă): secolele V – XVI d.C.
IV – Limba greacă modernă (renascentistă): secolele XVI – Prezent.
  Elena este limba care a constituit revoluţia în istoria scrierii, prin crearea primului alfabet fonetic de pe Terra, după cum arătam mai sus. Aşa cum se ştie, alfabetul cuneiform, preluat de fenicieni, cu 100 de semne, este redus la 22 de consoane, alfabet adaptat apoi de ebrei, armeni, arabi şi de către grecii revoluţionari.
   Apariţia fiecărei etape, începând cu cea de-a doua, este determinată de prezenţa unui eveniment istoric major, după cum urmează:
– În secolul al IV-lea î.C., elena multidialectală este restrânsă la dialectul atic, prin crearea Imperiului greco–makedonean, devenind limba comună, idiomul tuturor grecilor, şi limba oficială în imperiul lui Alexandru cel Mare, precum şi idiomul biblic al Testamentului lui Cristos, de mai târziu.
– În sec. al V-lea d.C., în urma căderii imperiului roman de apus – 476 – limba comună (γλοσσα κοινη: glosa kene) devine limba greacă ortodoxă, specifică istoriei bizantine, denumită şi neogreacă. O serie de semne îşi schimbă modul de pronunţie, după cum urmează:
  η ..........................din eta  în  ita
  β ..........................din beta  în  veta
  ζ ..........................din zeta  în  zita
  ιη .........................din ie  în  ii
  χλ (ν, ρ etc.)..........din cl, cn, cr etc.  în hl, hn, hr etc.
  τ............................din t în f
  γε(ι).......................din ge, gi  în ghe, ghi ş.a.
De asemenea, şi vocalelor iniţiale ale cuvântului cu suflul aspru πνοη τραχεια: pnoe traheia), ca şi articolelor ο şi η, li s-a schimbat pronunţia, acestea din urmă, din ho şi he, devenind o şi respectiv, i!  
–  În secolul al XV-lea, după căderea Constantinopolului în faţa imperiului Otoman (1453), se conturează etapa a patra a limbii greceşti şi odată cu Renașterea  în religia creştină (secolul al XVI-lea) se renaşte limba biblică – limba comună, revenindu-se la vechea pronunţie de dinainte de bizantină.  
   Astfel, se instituie limba greacă modernă, în conformitate cu noile timpuri de peste 20 de secole, sistemul său internaţional de pronunţie fiind bine alcătuit de către savantul creştin Erasm(us) din Roterdam... Din păcate, alături de limba curată, ființează o aşa-zisă limbă neogreacă, care este de fapt aceeaşi limbă viciată în vremea dominaţiei bizantine, astfel că toată lumea ortodoxă (inclusiv cea din Grecia) utilizează acest dialect, pe care îl numesc tot... limba greacă modernă, atestată de către „savantul” german Johann Reuchlin.
  Să analizăm câteva reguli de citire, absolut necesare. În greacă, literele: e, i, o sunt în număr de câte două:

– e = η, Η – eta (e lung) și ε, Ε – epsilon (e tăiat, scurt)  

– i = ι, Ι – iota, (i lung) și Υ, υ – ipsilon, care între consoane se citeşte i, iar alături de o vocală (sau două) se citeşte u

– o = ο, Ο – omicron și ω, Ω – omega

În greacă există și diftongul αι, Αι – pentru e, utilizat în cuvinte proprii, în denumirea diverselor organe şi alte denumiri specifice, precum şi în terminaţia verbelor la diateza reflexivă şi pasivă.

  Vocalele accentuate cu un semn aproximat cu litera L se citesc cu sunetul h în faţă. De exemplu: o accentuat se citeşte ho, η se citeşte he, ι se citeşte hi, iar μ, ν  se citesc (singure): miu, respectiv niu şi NU mu, mi etc!

  Desigur, falsul care domină limba neogreacă se remarcă și în anomalia existenței a trei de i (iota, ipsilon, ita) și a unui singur e (epsilon), în locul celor doi de i și doi de e ! De asemenea, pronuția a numeroase denumiri sunt, ori stâlcite: Viflaim în loc de Betleem,  Hristos în loc de Cristos, hreştin în loc de creştin etc., ori imposibile: Atina în loc de Atena, Arhimidi(s) în loc de Arhimede(s), Iraclit în loc de Heraclit etc., ori total nejustificate: Denumirea testamentară a Mântuitorului, Ιησους (Iesus), este stâlcită cu denumirea Iisus, cunoscându-se că nu există vreun Iihova, ca să existe și un Iisus ! Iesus provine din limba ebraică populară și este: Ie(h)șua !!

  Desigur, atunci când premisa este greşită, întregul traseu urmat este presărat de numeroase confuzii, incoerențe și falsități. Ştiinţa ateistă, oricât de mult ar blama şi tăgădui Logosul lui Dumnezeu, Acesta tot infailibil rămâne. Astfel, în istoria actuală, din care, fireşte, este scos Dumnezeul, apar numeroase popoare care poartă denumiri biblice, ceea ce confirmă caracterul peremptoriu al scrierilor care compun Legea și Profeții și Testamentul lui Mesyah. Printre aceste denumiri amintim: semiți, canaaniți, ebrei, aram, elam, elamiţi, asur, israeliți, moabiți, hitiți, iebusiți  etc, etc.
  Este recunoscut că de la începuturile statale ale lumii sunt aproximativ 4000 de ani până la AD (Ano Domini) şi aproximativ 2000 de ani de la AD încoace. În total, 6000 de ani! (Nu vorbim aici de vârsta Terrei sau a regnului  vegetal  şi  animal, care este de ordinul miliardelor de ani, respectiv al sutelor de milioane, ci de timpul terestru aparţinând societăţii umane). Ce spune Scriptura? Că de la Potop au trecut 4000 de ani până la AD şi încă 2000 de ani după AD, până la mileniul de pace. Deci, timpul existenţei societăţii umane este de ≈7000 de ani. Mileniul de pace (Edenul), pe care Dumnezeul l-a „proiectat” la Început, va fi la Sfârşit! Și în treacăt fie spus, timpul terestru se raportează tot la Un Personaj biblic: Cristos – Revelaţia Dumnezeului Absolut.  
 Să prezentăm acum ADEVĂRUL (logic) despre evoluția societății umane. Vom aborda analitic începuturile de istorie, adică Mesopotamia, Egypt, India, Grecia, Israel, paralel cu rezultatele cercetărilor arheologice invocate de diverşi istorici din epoca modernă. Iată ce relatează aceştia: Ciυilizaţia Indus se înscrie, alături de acelea ale Nilului, Eufratului şi Tigrului şi a Fluυiului Galben, printre regiunile în care omenirea a păşit pentru prima oară de la preistorie la ciυilizaţie – la υiaţa urbană şi statală. Arealul ciυilizaţiei indiene este cu mult superior celui egiptean şi celui mesopotamian. Rigoarea planificării urbanistice şi tehnica construcţiilor sunt impresionante în cele mai importante dintre aşezările atribuite acestei ciυilizaţii. Străzile frumos paυate respectă un plan rectangular; casele din cărămidă arsă, cu 1, 2 sau 3 etaje, sunt construite în jurul unei curţi interioare şi beneficiază (!) de băi şi un aυansat sistem de canalizare...
   Invocând logica, apare următoarea întrebare firească: De ce pe teritoriul pe care a existat la începuturile istoriei cea mai înaltă civilizaţie, fiinţează unul din cele mai înapoiate state de pe planetă ?! Dar, iată ce afirmă aceiaşi istorici şi despre Sumer: Sudul Mesopotamiei este dominat, din a doua jumătate a mileniului al IV-lea, de sumerieni, care deυin o ciυilizaţie superioară celor din Văile Nilului, Indusului (!!) sau Fluυiului Galben... Fără comentarii!
   Ceea ce este adevărat şi totodată evident rămâne faptul că o singură ţară apare în istorie fără cronologie istorică – Ţinutul dintre fluvii, în greceşte, Mesopotamia (din μεσος: mesos şi ποταμος: potamos) ! În această „ţară” şi din această „ţară” s-au zămislit primele formaţiuni statale ale omenirii, indiferent de părerile cercetătorilor aflaţi în lanţul gregarist. Dezvoltarea societăţii umane pe pământ, cu sau fără voia savanţilor atei, porneşte de la cei trei fii ai supravieţuitorului Noe: Sem, Ham şi Iafet. Dacă privim genealogia de dinainte de Potop, observăm că aceasta constă din două ramuri: Cain şi Set (înlocuitorul lui Abel), din care descinde inclusiv patriarhul Noe, împreună cu fiii săi. După căderea lui Adam în păcatul neascultării ca urmare a necredinţei, acestuia i s-a născut primul copil după „chipul” şi asemănarea sufletului său – negrul Cain, care a dat naştere arborelui genealogic ce a pierit în totalitate la Potop, exceptându-i pe Ham, metiș din Noe și pe negresa, soția sa!!
  Iată că avem acum şi explicaţia de ce unul din primele state din lume – Kam (Ham) a fost negru, motiv care a determinat pe grecii de mai târziu să-l denumească Αιγιπτος (Egyptos), în traducere ţară închisă. Aşadar, cei trei fii ai lui Noe: Sem, Kam (Ham) şi Iafet constituie obârşia istoriei terestre!
   În MESOPOTAMIA au luat naştere, începând cu mileniul al IV-lea î.C. (≈ -4000), următoarele formaţii statale: Sumer (poporul din sud, din Sem, cel dintâi fiu al lui Noe), Asiria (din Asur, fiul lui Sem), Aram (mai târziu, Siria, din Aram, fiul aceluiași Sem), Akkad (din Sem şi Ham), care a devenit, începând cu anul -2371, hegemonul Mesopotamiei, şi Babilon (din Nimrod, fiul lui Cuş, fiul lui Ham), pe vechea cetate Babel, care, mai târziu (-625) devine primul imperiu important, imperiu ce a avut ca rol kamezarea seminţiilor din Sem (semite) şi din Iafet. La sud-est de Mesopotamos s-a format şi Elamul (din Elam, cel întâi născut al lui Sem) – viitoarea Persie.

      E. CIVILIZAŢIA SUMERIANĂ 

  Este absolut sigur că nu poate exista societate umană, oricât ar fi de redusă, fără existenţa celui de-al doilea sistem de semnalizare – limbajul ! Comunicarea numai prin intermediul primului sistem de semnalizare – instinctul este specific regnului animal, inclusiv primatelor! De aceea, a afirma că o civilizaţie a putut să existe în istorie fără simbolistică grafică este totuna cu a gândi fără logică! Cum ar putea să existe construcţii complexe fără scriere ? Aşa cum se ştie, scrisul a debutat prin litere cuneiforme (în societăţile ex-hamitice) şi prin hieroglife (în societăţile hamitice – Egipt, sau hamitice hibride – China etc.). În zona Mesopotamiei, arheologii au descoperit sute de mii de plăci ceramice (tăbliţe) cu scriere cuneiformă, în vaste depozite ascunse. Unele dintre ele, vechi de aproximativ 4.000 de ani, alcătuiesc cel mai vechi manual de medicină cunoscut în lume. De asemenea, necesitățile administrative au stimulat inventarea unei forme de scriere specifică, realizată prin incizii în plăcuțe de argilă cu mici unelte.
  Sumerienii au contribuit şi la răspândirea culturii urbane timpurii, care s-a răspândit către nord, de-a lungul Eufratului. Colecțiile de tăblițe din argilă descoperite reprezintă și cele mai vechi biblioteci cunoscute din istoria umanității. Chiar şi cel mai vechi alfabet din lume s-a găsit pe teritoriul Mesopotamiei, la Ugarit, în actuala Sirie, și datează din anul ≈ 1200 î.C.
  Aşa cum arătam mai sus, cel dintâi fiu al lui Noe – Sem, de unde vine şi denumirea de semit, a dat naştere celei dintâi civilizaaţii de pe Terra – civilizaţia sumeriană, dezvoltată în sudul Mesopotamiei. Din păcate, istoricii atei au căutat, ca de obicei, să măsluiască adevărul, lansând tot felul de ipoteze aleatorii, lipsite de orice logică. Astfel, bazându-se pe informația lansată prin anul 280 î.C. de către babilonianul Berossus, prin care acesta susținea că sumerienii ar fi fost niște străini cu fața neagră, istoricii atei au dedus că sumerienii ar fi venetici, originari din zona stepelor siberiene (!), fiind o populație indo-europeană (!!); vorbirea acesteia ar fi fost o limbă aglutinantă, asemănătoare limbii turce vechi (!)... Fără comentarii!
   Desigur, în lucrarea noastră, afirmaţiile fără acoperire nu pot fi acceptate sub nici o formă. Dacă cineva consideră că o civilizaţie, mai ales primară, poate avea ca loc de baştină o regiune siberiană, acela este un arierat. Pe de altă parte, dacă civilizaţia sumeriană este primară, cunoscută fiind în Mesopotamia, atunci cum poate fi această civilizaţie de origine indo-europeană? Dacă stirpea din Kam (Ham) a fost de culoare neagră, atunci cum sumerienii erau cei cu faţa neagră? Noi ştim că Africa este continentul negru, nu Asia! Şi în sfârşit, dacă Ur a fost primul mare oraş-stat al regatului sumerian, din care a descins seminţia ebraică: Abraam-Isaac-Israel..., de neam semit, de ce origine a fost Sumerul?
  Cunoscută ca LEAGĂNUL CIVILIZAŢIEI, Mesopotamia a servit ca loc de apariție pentru cele mai timpurii așezări umane. Sumerienii – locuitorii de sud ai Mesopotamiei au fost creatorii celei mai mari civilizații regionale și a celei dintâi etape istorice a omenirii. O consecință importantă a dezvoltării acestora a fost faptul că civilizația sumeriană a construit un sistem de canale și primele orașe-cetăți ale omenirii: Uruk, Ur, Eridu, Kiş, Lagaş, Nippur, Umma. Numită astăzi de către specialiști și regatul Sumer, mai curând civilizația sumeriană, organizată în aceste orașe-state prospere, ea s-a format în jurul regiunii unde Tigrul și Eufratul curg relativ paralel către Golful Persic. Mai târziu, civilizația sumeriană a fost absorbită de către cea babiloniană, aşa cum ştim, Akkadul devenind hegemonul Mesopotamiei, în anul jurul anului 2371 î.C.
  Mesopotamia este şi cea care a dat naştere la formaţiunile statale din Exopotamos. Astfel, primele exoduri din ţara de origine le constituie, în ordine:
– cel din Iafet, cu direcţia Valea Indusului
– cel din Ham, cu direcţia Valea Nilului 
– cel din Iavan, fiul aceluiaşi Iafet, cu direcţia Creta şi apoi, Pelopones.
   Şi tot în Mesopotamia au loc şi primele hibridări între cele trei seminţii originare: neagră – Kam (în traducere: închis, negru), roşcată – Sem (în traducere: nobil, distins, faimos) şi albă – Iafet (în traducere: frumos, alb, răspândit).
  
       F. EGYPTUL  

 Egyptul a fost printre primele state din lume, format din imigranţii hamiţi (kamezi), originari din Mesopotamia. Vechii egipteni şi-au denumit ţara Kam (Kemet, de culoare neagră), după protagonistul Ham (Kam), cel de-al doilea fiu al lui Noe. Ptah era Zeul creator în Memphis, capitala statului egiptean, simbolizat printr-o mumie cu mâinile întinse, ținând în acestea sceptrul. El era patronul spiritual al meșteșugarilor, lumea născându-se din gândurile și cuvintele lui. Treptat, acesta devine o zeitate funerară: Ptah-Sokar-Osiris. Mai târziu, grecii, după zeul Ptah, au denumit Kam-ul: Αιγυπτος (Aigyptos, citit Egyptos), care înseamnă: ţară închisă, care leagă, care asupreşte, denumirea neavând nici o legătură cu vreun teren de culoare neagră, aşa cum inoculează unii fantezişti de tipul lui Werner Keller – „mare” explicator al Bibliei, iar evreii denumeau Egiptul: Myţraim (după numele celui de-al doilea fiu al lui Ham), care, în traducere, înseamnă: încercuire, ţară închisă, prizonierat, Egiptul de jos şi Egiptul de sus.
  În Egypt, scrierea s-a realizat prin intermediul hieroglifelor, structurate, încă de la apariția lor, într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și semnul fonetic (semn-sunet). Chiar dacă a existat un număr mic de semne alfabetice suficiente pentru a scrie orice, acestea nu au fost folosite pentru crearea unui alfabet propriu-zis. 
   Formarea statului egiptean a avut loc ca urmare a uniunii triburilor sub conducerea unui lider spiritual şi fizic – φαραον (faraon), denumire preluată din limba greacă: φαρα (fára), care înseamnă trib şi ον (on), care înseamnă fiinţă înzestrată cu însuşiri deosebite.
       
             G. INDIA  

  India, un alt stat care s-a format printre primele din lume, în pofida faptului că este invocată ca reprezentând cea mai veche (!) civilizaţie terestră, are puţine izvoare scrise care să ofere date cât de cât certe despre istoria sa de dinainte de India „sanscrită”. Ceea ce se poate constata la nivel global, îl constituie faptul că foarte multe familii nomade, originare din India, sunt blonde, au o altă conformaţie a feţei şi au o comportare mult mai civilizată chiar decât lumea obişnuită din ţările Europei! Între aceştia şi actualii locuitori majoritari ai Indiei nu se poate remarca nici o asemănare care să ateste sau măcar să inspire vreo legătură etnică reciprocă. Toate argumentele converg spre aceeaşi realitate că vechea Indie, descrisă în conformitate cu rezultatele cercetărilor arheologice moderne, este India din Iafet, care a rezistat ca civilizaţie albă până la pătrunderea şi invazia popoarelor gipses, despre care vom vorbi mai jos.
   Începând cu sfârşitul mileniului al III-lea, are loc o puternică migraţie a popoarelor hamite (kameze), atât din Egypt, cât şi din Mesopotamia, popoare denumite, pe drept cuvânt – GYPSES, care semnifică calitatea de slobod, nomad, în contrast cu egyptean, care înseamnă închis, sedentar. Astfel ia naştere şi Ţara arienilor (Iran), care, după asimilarea Elamului şi unirea cu mezii, devine al II-lea mare imperiu al lumii. Denumirea de arieni este arogată ca replică la celţi – stirpe din Iafet, şi faptului că iranienii se consideră, prin Elam, stirpe din Sem, care, în tradcere, înseamnă şi arian.
    Odată cu dezvoltarea economică şi socială a Indiei iafetiene, a apărut necesitatea unei scrieri sfinte și totodată culte, motiv ce a determinat studierea de către „indienii” din regiunea Punjab la şcoala grecească (elenă), începând cu cca. 2200 de ani î.C. Odată cu aducerea scrierii elene în Punjab, aceasta devine vorbirea oficială în (H)yndus, punându-se bazele SANSCRITEI, uşor de asimilat pentru locuitorii Văii Indului, stirpe din acelaşi Iafet, ca şi grecii! Panteonul timpuriu, transmis, până la sanscrită, pe cale orală, este constituit din următoarele zeităţi principale:
– Uaruna (Cerul)
– Agni (Focul purificării)
– Surya (Soarele).
Corespunzător, în greacă găsim:
– Uranos (Cer)
– Agnismos (purificare, ispăşire)
– Surupo (asfinţit de soare).
Şi, cel mai important Zeu, al fulgerului, se numeşte INDRA, care a constituit motivul denumirii statului din Iafet, confirmat şi de faptul că India înseamnă ţara „curcanilor”, denumire dată de greci, care i-au numit pe fiii fulgerului: indianos, adică gardian, legionar, soldat viteaz.
   Migraţia hoardelor hamite (kameze) – gipses are loc în valuri succesive, inclusiv din regiunea iraniană, astfel încât în jurul anilor 1700 î.C., civilizaţia iafetiană – Hyndus se distruge şi, alături de sanscrită, după anii 1500 î.C, este impusă avesta, de origine persană, introducându-se cultul zeului Brahma(n), trinităţii acestuia, precum şi a multor zei aflaţi în „supunerea” lui Brahma(n), scriindu-se vedele, ce constituie imnuri închinate acestui Zeu.
  Mai târziu, sanscrita intră în dizgraţie, graiul său, diferit de cel vorbit de noii stăpâni, fiind înlocuit cu un grai vulgar, prin care se pregătea calea prinţului Budha, în vederea predicării „învăţăturii” sale noii Indii. În acest precept, teoria la modă, prin care se afirmă că sanscrita este urmarea pătrunderii „indo-europenilor” în India (!), nu poate fi decât inepţie ! În primul rând, în vechea Indie (Hyndus) nu puteau să vină din altă parte a lumii indieni, pentru că aceştia ar fi trebuit să fie originari tot din Hyndus ! În al doilea rând, indienii din Punjab au mers de bună voie să studieze la şcoala elenă, din necesitatea de a avea o cultură avansată. În al treilea rând, aşa-zişii indo-europeni nu aveau cum, pe de o parte să distrugă civilizaţia hindusă, iar pe de altă parte, simultan, să aducă o înaltă cultură, prin SANSCRITĂ !
    Pătrunderea hoardelor GYPSES în Hyndus, transformă treptat urbele în ruine şi depozite de gunoaie. Populaţia civilizată este nevoită să emigreze, să accepte hibridarea, sau să se lase total asimilată. Astfel:
– partea care nu a acceptat hibridarea, a imigrat în ţinuturile nordice şi nord-vestice: Tubal, Meşec etc. şi au format popoarele celte, slave ş.a.
– partea care s-a hibridat cu hamiţii (kamezii) veniţi din Orientul apropiat a imigrat apoi în ţinuturile Asiei de sud-est, Australiei şi Americii
– partea care a acceptat asimilarea totală, o constituie popoarele din actuala Indie, Nepal, Ceylon (Sri Lanka) şi, parţial, Pakistan şi Bangladesh.
   Majoritatea popoarelor hibride din Sem şi Ham (Kam) se răspândesc în Orientul apropiat, pentru ca cele din Iafet (mai exact, din Magog, fiul lui Iafet) şi din Ham să genereze următorul exod, cu direcţia Asia orientală (medie şi îndepărtată), care a dat naştere rasei galbene.


         H. GRECIA  

  Filosofia greacă este cel mai important curent filosofic ce a apărut în Europa, din el evoluând filosofia arabă, persană, romană și filosofia Renașterii și iluminismului, pavând astfel drumul către modernitate. Istoria Greciei parcurge următoarele civilizaţii:
– Civilizația minoică (cretană): 3650-1170 î.C.

– Civilizația cicladică: 3000-1100 î.C.
– Civilizația heladică: 2800-1060 î.C.
– Civilizația miceniană: 1550-1175 î.C.
– Civilizaţia clasică: 1175-336 î.C.
   Civilizația minoicǎ atinge maxima ei înflorire la jumătatea mileniului al III-lea î.C. (în jurul anului 2500 î.C.), când a crescut brusc nivelul de prosperitate al comunitǎților rurale, ca şi cel al producției artizanale, reprezentatǎ de obiectele de lux din piatrǎ și metal fațǎ de fondul tradițional de utilaj avansat, în aria agro-pastoralǎ a insulei. Tehnicile metalurgice, originare din Ciclade, au influențat metalurgia bronzului cretan și și-au fǎcut simțitǎ influența pânǎ în nordul Greciei continentale. Obiectele din argilǎ și marmurǎ s-au rǎspândit şi în afara sferelor de influențǎ. Așezǎrile omeneşti erau lipsite de fortificații.  
 Limba minoică corespunde limbajului scris din Linearul A, mai greu de descifrat. În perioada micenianǎ, Linearul A fost înlocuit de Linearul B, înregistrând o versiune arhaicǎ a limbii grecești, Linear descifrat cu succes de către Michael Ventris în 1952. Pe inscripțiile Linearului B sunt consemnate stocurile de produse și obiecte religioase asociate cu un anume cult. Fiindcǎ cele mai multe dintre aceste inscripții sunt înregistrări economice concise, traducerea limbii minoice rămâne o provocare. Inscripțiile acestora în Linearul B sunt similare primelor scrieri în limba greacă, ceea ce a susținut prezumția că la vremea aceea, Creta căzuse sub ocupația războinicilor veniți din peninsula Pelopones (Grecia), ca aheii sau micenienii. Tăblițe de lut datând din jurul anului 3000 î.C. au fost găsite cu diverse inscripții cretane, ce atestǎ utilizarea lor chiar dinainte. Pe două căni de lut din Cnossos s-au gǎsit resturi de cerneală. Chiar şi în Mesopotamia s-au gǎsit călimări minoice cu forme zoomorfe.
   Orașele minoice erau conectate cu drumuri pavate cu blocuri de piatrǎ tăiate cu ferăstraie de bronz. Străzile erau drenate, și facilități de apă și canalizare au fost disponibile clasei superioare prin conductele de lut ars. Clǎdirile minoice aveau acoperișuri plate din gresie, ipsos sau lemn și pardoseli cu lespezi de piatră. De obicei, pereții mai mici erau construiți din piatră și moloz, iar zidurile superioare erau construite din cărămizi de lut uscate la soare. Materialele utilizate în construcția vilelor și palatelor variau, incluzând gresie, gips sau calcar. În egală măsură, tehnicile de construcție variau între diferite construcții, la unele palate se utiliza piatra cioplitǎ, în timp ce la altele se utilizau blocuri megalitice parțial cioplite.   Primele palate au fost construite la sfârșitul perioadei timpurii, cam în al treilea mileniu î.C. Principalele palate vechi erau cele din Cnossos, Malia și Festos (Φαιστος). Cel mai important palat din Creta a fost cel de la Cnossos, cu aripi care aveau între douǎ și patru etaje. Palatele îndeplineau o serie de funcții: ele serveau drept centre de guvernare, birouri administrative, altare, ateliere de lucru și spații de depozitare (pentru cereale). Acestea erau construite pe dealuri joase în locuri strategice din jurul insulei într-un mod atât de complex încât semănau cu labirinturi pentru vizitatorii din afară. Palatele minoice erau avansate tehnologic, fiind dotate cu sisteme extinse de scurgere, irigare, apeducte și puțuri de mare adâncime care ofereau apă proaspătă locuitorilor.
  Palatele minoice erau orientate de la nord la sud și erau nefortificate, nefiind înconjurate de ziduri înalte, deși fortificații mici au fost descoperite în multe părți ale Cretei. Aveau un plan uniform și simetric. Erau complexe, alcătuite din mai multe aripi de camere mici. Aripile lor, extinse în cele patru direcții cardinale, conțineau numeroase încǎperi care formau un labirint, grupate în jurul unei curți interioare dreptunghiulare și dotate cu un sistem de canalizare avansat pentru acele vremuri.
  În afară de sala centrală, existau alte săli suficient de mari pentru a găzdui diverse evenimente, unele fiind și dedicate teatrului. Aripa de vest a palatelor era consideratǎ un spațiu sacru. Includeau magazii de depozitare și săli de arhive ce demonstrau importanța comerțului. Aripa de est cuprindea diferite ateliere de lucru.
  Palatele aveau mai multe etaje, cu scări mari, fântâni și sisteme de apă cu conducte din lut ars și canalizare. Mai multe camere conțin fresce care oferă informații cu privire la viața minoicilor. Intrările palatului erau deosebit de elaborate. Ei foloseau adesea un sistem de uși stabilite una lângă cealaltă. Acestea, combinate cu mai multe coloane și scări impozante, exprimau o autoritate estetică impunatoare a Regelui local ce locuia la palat. Piatra era utilizată la scară largă în construcția acestor palate. Zidurile de piatră erau tencuite și decorate cu fresce (picturi murale). Alte materiale folosite la construcția de palate incluse erau alabastrul și lemnul.
   O caracteristică impresionantă a palatelor minoice o constituiau sistemele lor celebre, vechi de patru mii de ani, de scurgere a apei. Acestea erau structuri de piatrǎ ce transportau apa. Conductele de lut şi canalele de scurgere a apei de ploaie transportau apa în afara palatelor, pentru a elimina riscul de inundații. Conductele ceramice erau montate pentru a distribui apă potabilă curată de-a lungul palatului. Apa era transportată prin conducte de la izvoarele depărtate, de-a lungul unor apeducte extinse din piatră. Dezvoltarea culturii cicladelor a fost favorizatǎ de poziția geografică și clima favorabilǎ la granița dintre Grecia și sfera orientalǎ. Ruine se găsesc în aproape toate insulele, chiar și în cele mai mici, indicând comunități reduse, independente, cu caracter insular, care aveau însă teren arabil minim necesar. Perioada timpurie este separată în trei faze, care sunt denumite simbolic de locurile de origine a descoperirilor: Faza Grotta-Pelos (3200-2800 î.C.), faza Keros-Syros (2800-2300 î.C.) și faza Fylakopi I (2300-2000 î.C.).
  Noutatea şi originalitatea civilizaţiei cretane, care a creat pentru prima oară în această parte a lumii un imperiu maritim, a cuprins teritorii şi aşezări aflate la mare depărtare de Creta, a instituit structuri statale şi administrative, a fondat o religie originală, a cunscut cele mai diverse meşteşuguri şi arte.     
   Faptul că a fost o civilizație avansată este dovedit şi prin aceea că a fost una eminamente urbană. După dispariţia ei, textele homerice o evocă, numind-o Creta – ţara celor 100 de oraşe si, într-adevăr, pe cei peste opt mii de km pătrați ai insulei, cercetările timp de 35 de ani ale lui Arthur Evans au descoperit urmele a 93 de centre urbane. Dintre cele mai importante au fost Cnossos, capitala regilor cretani, Festos, Malia. Oraşele, nefortificate, erau legate între ele prin drumuri pavate; pe străzi existau trotuare pavate, cu şanţuri de scurgere acoperite, cu sisteme de canalizare subterană, cu apeducte, cisterne care depozitau apa. 
  Sir Arthur Evans a fost primul care a distins trei mari perioade în evoluţia civilizaţiei cretane (minoice):
– între anii 3.000 -2200 î. C., cretanii au locuit în oraşe, dar şi în aşezări rurale, forma de organizare era cea gentilică. Cunoşteau încă de atunci ceramica lucrată cu roata olarului (o invenţie apărută, firesc, în Mesopotamia), prelucrau bronzul şi arama, se ocupau cu navigaţia şi comerţul, având legături mai ales cu Egyptul.
– între anii 2200-1500 î. C. au apărut marile palate în orașe, precum şi case de locuit cu 2-3 etaje, iar populaţia se afla în creştere. În aceeaşi perioadă, unele construcţii par a fi fost distruse de catastrofe naturale, înseosebi cutremure, Creta fiind o zonă expusă mişcărilor seismice.
– între 1500-1200 î. C., ultima perioadă a fost cea de maximă înflorire pe plan economic, social și artistic. Izvoare mitografice vorbesc despre Minos, regele din Cnossos, care ar fi reunit cetăţile-state independente şi a întemeiat un mare imperiu ce cuprindea şi alte insule din Mare Egee, precum şi de pe continent (zona Peloponesului din Grecia actuală).
  Civilizaţiile cicladică este specifică insulelor cicladice, din care amintim Insula Santorinidin care fac parte: Tera, cea mai mare dintre ele, Terassia, Nea Kameni, Palea Kameni şi Aspronisi. 
   Civilizaţia heladică se regăseşte în centrul și sudul Greciei: Attica (Αττικης), Eleusis, Megara, Laurium și Marathon; în Beotia, Argolid, Pefkakia, Teba, Tirint; pe insulele de coastă –Salamis, Egina, Poros, Hydras, Spetses, Kytera și Antikytera, Kolonna și Eubeea, precum şi Periferia Attica, formată din opt unități periferice: Nord Atena, West Atena, centrul Atenei, Sud-Atena, Attica de Est, Pireos (Πειραιώς), Insulele şi Vest Attica.   
  Civilizaţia mykeniană (latinizat, miceniană) reprezintă prima epocă a civilizației superioare grecești, fiind opera aheilor. Dintre numeroasele mici state aheene, cel mai puternic a fost cel cu capita la Mykene (Μυκηναι), urmat de alte orașe ca Argos, Tirens, Pilos, Atena, Teba). Aheii sunt atestați în Grecia încă de prin anul 1600 î.C. Curând ei au ocupat Grecia centrală, nordul Pelopones-ului cu insulele din zona centrală și sudică a Mării Egee. Înainte de 1400 î.C. au cucerit Creta, transferând o serie de comori la Mikene. În decursul timpului, aheii au fost deseori hărţuiţi, pentru ca în cele din urmă, civilizaţia mikeniană să se prăbuşească sub invazia dorienilor, cei mai războinici greci, care locuiau în cea mai mare parte, pe actualul teritoriu al Makedoniei. Săpăturile inagurate în 1876 de către Heinrich Schliemann au dezvăluit o civilizație impunătoare și bogată, deschizând calea cercetării aprofundate a istoriei greceşti.
  Civilizaţia clasică. A încerca aici redarea istoriei greceşti, mai ales din perioada clasică, ar însemna ocuparea a sute de pagini, pentru că această ţară – Grecia – este Leagănul absolut al civilizaţiei pe Pământ, indiferent de opiniile pasionaților de invenții, apăruți în ultima vreme. De aceea, considerăm că este suficient să amintim doar enumerarea filosofilor, savanţilor şi a oamenilor de știință – cauza creării celei mai înalte culturi a omenirii şi a lexicului care a contribuit la îmbogățirea tuturor limbilor de pe Pământ. Vom aminti o parte dintre ei, prezentând, cât am considerat necesar, descrierea operei câtorva filosofi şi oameni de ştiinţă, fie pozitivi, fie negativi: 
   Anaximandros (610 – 546 î.C.), astronom. S-a preocupat de distanțele, mărimea și traiectoriile aștrilor. El a realizat primul ceas solar și un glob ceresc, destinat navigatorilor. A fost considerat de către Eratostene întemeietorul geografiei științifice. Cea mai importantă contribuție a lui Anaximandru la teoria cosmologică a fost, fără îndoială, eliberarea sa de ideea că Pământul are nevoie de un suport. A fost una din gândirile materialiste, nihiliste limitate.
   Anaximenes (585-525 î.C.), filosof. A fost primul care a formulat teoria saltului calitativ în urma acumulărilor cantitative. Concepând sufletul ca o boare de aer, Anaximene abordează astfel tema raportului dintre conștiință și materie, dintre om și Cosmos. Potrivit tradiției, el a fost primul om de știință care a recunoscut că Luna nu posedă o sursă de lumină proprie, ci o reflectă doar pe cea a Soarelui și a explicat originea curcubeului. 
  Leucip (Λευκιππος), filosof şi om deştiinţă. Fondează după anul 450 î.C., la Abdera, propria sa școală filosofică, inventând teoria atomistă. Teofrast menționează două din lucrările lui Leucip, Megas diakosmos (Marea ordine universală) și Peri nou (Despre spirit), care așează mișcarea atomilor, desfășurată potrivit legilor mecanicii, la baza macrocosmosului și a microcosmosului ca și a perceperii umane. Din tratatul Despre spirit a supraviețuit o frază celebră: Nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un motiv și din necesitate, mai exact: Nimic nu se întâmplă în afara logicii; orice are un scop și el derivă dintr-o necesitate. 
   A considera opera lui Leucip materialist-nihilistă, este totuna cu stupiditatea. Concepţia sa filosofică se regăseşte aproape întocmai în Scriptură, filosoful şi omul de ştiinţă nefiind nihilist, ci un adept al gândirii logice.
   Democrit (Δημόκριτος – n. 460 - 360 î.C.), filosof. Spre deosebire de învăţătorul său, Leucip, acesta a avut o gândire nebuloasă, căutând să-şi explice totul la nivel de materie. Pentru Democrit, sufletul este o materie specială, o materie ce este răspândită în întreg Universul, în care se produc fenomenele calorice și ale vieții. Sufletul este totuși esențialul în om, în timp ce corpul este numai un înveliș al sufletului. Frumusețea corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de spirit și fericirea și nefericirea se află în sufletul tău, zice Democrit. 
  Diogene (412 – 323 î.C.),„filosof” cinic, ascetic, mai curând sociolog, care nu prea a înţeles nimic de la viaţă. 
  Pitagoras (582 – 496 î.C.), matematician şi filosof. Pitagora nu mai are nevoie de prezentare, fiind o gândire magistrală. El a înfiinţat prima şcoală grecească în Italia. Ideea filosofică principală a concepției pitagoriene este că numerele reprezintă esența lucrurilor, iar Universul este un sistem ordonat și armonios de numere și raporturi numerice. Punctul de plecare al teoriei pitagoriene despre principiul numeric al lumii este unitatea sau monada (he monas). Monada este principiu, esență a lucrurilor, deoarece orice lucru este unu (este o unitate). În acest sens, unitatea nu este număr, ci generatoare a numerelor. 
  Proprietățile fundamentale ale numărului fiind paritatea și imparitatea, unitatea le conține în sine pe amîndouă. Ceea ce este impar e considerat limitat, finit, iar ceea ce este par  e considerat nelimitat, infinit. Argumentul este că, reprezentînd numerele prin puncte dispuse în plan, seria numerelor nepereche generează un pătrat, considerat figură perfectă și finită, iar seria numerelor pereche, un dreptunghi, socotit figură imperfectă și nedefinită. Din unitate se nasc numerele și, din ele, lucrurile; de aceea, unitatea mai este numită și „generatoarea lucrurilor”. Al doilea principiu cosmologic este diada, care nu necesită determinare (duas aoristos), fiindcă are o natură pură, precisă, împlinită. Nici ea nu este număr, ci principiu al numerelor. Din aceste două principii, monada și doimea, iau naștere numerele. Monada, ca principiu activ, introduce determinarea în duas aoristos și astfel apare numărul doi. Celelalte numere se nasc prin adăugarea succesivă a unității. Monada este asociată punctului, diada corespunde liniei, triada semnifică suprafața, iar tetrada corpul geometric (spațialitatea). Spațialitatea este modelul matematic al corpului sensibil dar și condiția de posibilitate a corporalității. Pitagora credea că sufletul este pur și nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormânt. Pitagorienii profesau credința în natura distinctă a sufletului față de acea a trupului. Ei au încercat explicații numerice inclusiv în concepția despre suflet. Sufletul este definit ca acordul sau armonia diferitelor sale facultăți, această armonie fiind la rândul ei exprimabilă numeric. 
   Desigur, filosofia noastră se regăsește bine în tiparul lui Pitagora, după cum se poate remarca în cele redate mai jos. Astfel, din două numere, unul valoric, 1, şi altul nonvaloric, 0, se poate concepe întreaga natură. Universul numerelor este cuprins în mulţimea numerelor concrete – n (cunoscute în prezent sub denumirea de numere reale!) şi mulţimea numerelor abstracte → n√-1 (cunoscute în prezent sub denumirea de numere imaginare*!).
  [*Denumirile actuale, de numere reale şi numere imaginare, sunt eronate. În primul rând, toate numerele, indiferent de „calitatea” lor aparțin realității, nefiind nici fantezii şi nici imaginaţii! Să-mi spună şi mie cineva dacă a reuşit cumva să-şi imagineze rezultatul extragerii pătrate din -1! √-1 este radical din minus unu, şi nu este ceva plăsmuit, imaginat. El este număr abstract. Tot ceea ce este abstract poate fi perceput NUMAI revelat! Abstract este accesibil doar intuitiv, având sensul de teoretic şi, în speţă, de esenţial, √-1 fiind numărul ce stă la baza întregii creaţii numerale, pentru că din el rezultă tot ce este concret. Or, a afirma că un număr este abstract pentru că nu reprezintă o cantitate fizică (dar poate reprezenta!), este absurd. Numărul abstract naşte numărul concret, dar numărul concret nu-l poate naşte pe cel abstract! Nu este întâmplător faptul că sfera cea mai largă a numerelor este mulţimea numerelor complexe → a ± b√-1, numărul concret fiind doar un caz particular al numărului complex, când b = 0…].

   Dacă privim primele 7 numere valorice, observăm că nici un alt număr în afară de 4, nu converteşte abstractul √-1 în concret pozitiv: [(√-1)⁴ = 1]. Numărul 4 este axa de simetrie a primei serii de 7. Următoarele serii de 7 nu mai au, însă, ca simetrie numărul de convertire (sub forma multiplului de 4), întrucât fiecare din acestea au deja doi multipli de 4. Seria întâia de 7 nu este, însă, unică. Astfel că toate seriile de 7, asemănătoare cu prima, în care numărul 4 (sub formă de multiplu) constituie simetrie, se succed în ciclu de 4!! 4 este numărul revelaţiei, adică a realităţii concrete. În componenţa Naturii nu este nimic fortuit, ci totul este efectul HiperGândirii (Gândirii la nivel cosmic), şi numai prin simplificarea de către minţile autosupuse la reducţie se poate accepta eliminarea gândirii supreme, înlocuităde aşa-zisul hazard. Numărul 4 rămâne numărul revelaţiei şi, pentru atestare, dăm mai jos câteva exemple:

– dimensiunile vectoriale ale Universului material: lungime, lăţime, adâncime (înălţime), timp

– forţele fundamentale ale naturii: tare, slabă, electro-magnetică, de echilibru gravitaţional

– aparatele biologice ale omului: digestiv, respirator, circulator,     uro-genital

– elementul predominant al scoarţei terestre: Siliciul – grupa a IV-a

– elementul predominant al structurii organice: Carbonul – grupa a IV-a
– numărul scriitorilor Evangeliei lui Cristos: Matei, Marcu, Luca, Ioan

   Numerele de creaţie ale Dumnezeului Suprem sunt numai două: 0 şi 1, iar numerele de realizare a creaţiei („de construcţie”) sunt patru: 1, 2, 7 şi 12 ! (Desigur, ale hazardului sunt oricare şi oricâte, pentru că el nu gândeşte, deoarece nu are cu ce gândi ! Şi fiind un subiect fără minte, lucrează haotic, cam cum „gândesc” şi ateii). Să evidenţiem numerele care stau la baza înfăptuirii creaţiei – pragmatopoiese.
Numărul 1 (monada): reprezintă unicatul: un encefal, o singură inimă, un singur nucleu în atom, o singură moarte etc. Unu este singurul număr care NU poate fi ridicat la putere, fiind el însuși! El este, și prin această calitate unică, Simbolul Creatorului Absolut.
Numărul 2 (diada): este numărul generării simetriei şi, implicit, a diferenţei de potenţial, fără de care nu poate exista starea de materie. Acest număr se regăseşte într-o multitudine de structuri ale naturii, număr ce poate fi întâlnit la orice pas.
Numărul 7: reprezintă ciclul primar, generic regăsit în întreaga natură
– ciclul complet al schimbării radiaţiilor cosmice = 7 zile terestre
– ciclul repetat pe zile, de 52 ori pe an (săptămâna) = 7 zile
– numărul de note muzicale, ce alcătuiesc o gamă = 7
– alcătuirea corpului uman = 7 sisteme şi aparate, împreună
– numărul maxim al electronilor de valenţă = 7
– numărul continentelor şi numărul plăcilor tectonice = 7
– piramida „lui Keops” – imaginea schematică a sistemului solar, în similitudine cu aceasta, prezintă 7 etaje, 7 coridoare şi, proporţiile principalelor dimensiuni ale piramidei se prezintă şi ele astfel: latura bazei = 7 d.c. x π; muchia = 7 d.c. x 3; înălţimea = 7 d.c. x 2
– numărul de culori ale curcubeului şi ale luminii monocromatice, rezultate în urma descompunerii acesteia = 7
– numărul maxim de poziţii pe care le pot avea două cercuri = 7
Numărul 12: este numărul specific ciclului maxim şi al creaţiei şi alegerii divine.
Numărul 8 constituie dovada incontestabilă că nimic în natură nu-i la voia întâmplării. Primul sistem numeric computerizat este sistemul octar şi, numărul ca atare reprezintă reluarea ciclului de 7 şi infinitul: ∞, simbolizat prin cifra 8 orizontal. Infinitul, simbolizat prin cifra 8, se poate remarca mai ales în cadrul structurii elementelor chimice, unde grupa zero are opt electroni periferici, puşi în valenţă la... infinit. Aceeaşi zi, a opta, este identificată cu infinitul în cadrul creaţiei şi a odihnei Divine.
  Tales din Milet (Θαλής ο Μιλήσιος – 624 - 547 î.C.), matematician, astronom. Din opera sa, geometria reprezintă o valoare incontestabilă.        
  Arhimede (Αρχιμήδης), matematician, fizician, astronom, inginer, filosof. Carl Friederich Gauss considera că Arhimede a fost cel mai mare om de știință din întreaga istorie a civilizației umane. Printre altele, a pus bazele hidrostaticii și a explicat legea pârghiilor. I s-au atribuit proiectele unor noi invenții, inclusiv ale unor mașini de asalt, precum și şurubul fără sfârşit. Experimente moderne au arătat că Arhimede a proiectat mașini capabile să scoată corăbiile din apă și să le dea foc folosind un sistem de oglinzi. Arhimede este în general considerat a fi unul din cei mai mari matematicieni ai antichității și unul dintre cei mai mari ai tuturor timpurilor. El a folosit metoda epuizării complete pentru a calcula aria unui arc de parabolă prin însumarea unei serii infinite, precum și calculul aproximativ al numărului π, cu o acuratețe remarcabilă pentru acele timpuri. De asemenea, a definit spirala care-i poartă numele, formule de calcul al volumelor și al suprafeţelor corpurilor de revoluţie, precum și un sistem ingenios de exprimare a numerelor foarte mari.
  Eratostene (Eρατοσθένης) de Kyrene (≈ 276 – ≈ 195 î.C.), matematician, poet, atlet, geograf, astronom. A făcut o serie de descoperiri și invenții, incluzând un sistem de latitudine şi longitudine. A fost primul grec ce a calculat circumferința și înclinarea axei Pământului, ambele cu o acuratețe remarcabilă. Este posibil ca el să fi fost primul care a calculat distanța de la Pământ la Soare. A creat o hartă a lumii bazată pe cunoştinţele vremii. A fost iniţiatorul cronologiei științifice, instituind sistemul de stabilire a datelor evenimentelor față de data cuceririi Troiei.
 Euclid (Εὐκλείδης) a pus bazele aritmeticii și ale geometriei plane și spațiale şi a expus cercetările în domeniul opticii în tratatele Optica și Catoptrica. În Optica a prezentat noțiunea de rază de lumină și a formulat, pentru prima dată, legea propagării rectilinii a luminii: „Razele... se propagă în linie dreaptă și se duc la infinit”. În continuare, Euclid a analizat o serie de probleme geometrice de aplicare a acestei legi: formarea umbrei, obținerea imaginilor cu ajutorul orificiilor mici, problema dimensiunilor aparente ale corpurilor și determinarea distanțelor până la ele. În Catoptrica, Euclid a menționat că: „tot ce este vizibil se vede în direcție rectilinie”. În tratatul menționat a fost cercetată propagarea luminii de către corpuri.

    Socrate (Σωκράτης – 470 - 399 î.C.), filosof. Cunoştea bine Scriptura (existentă la timpul acela) şi era convins că sufletul este de natură divină. Referitor la sufletul uman, care constituie armonia între trupul biologic (muritor) şi spiritul propriu (nemuritor), ne punem întrebarea filosofică: Dacă omul este plăcut în starea υie, de ce nu este la fel de plăcut şi în stare moartă?! Înseamnă că un „alt” om, „paralel” cu cel pe care îl vedem, locuieşte în el; când acela nu mai sălăşluieşte în omul viu, omul biologic nu numai că nu mai este plăcut, dar el devine chiar hidos, înfiorător. De ce nu ne mai place, doar este același trup?!...
  Hipocrate (Ἱπποκράτης), considerat părintele medicinei.
   Teofrast, considerat părintele botanicii.
  Esop (Αισοπος), considerat părintele fabulei, a trăit între anii 620-560 î.C., fiind sclav, care prin calităţile sale excepţionale a fost eliberat de către stăpânul său. Printre multe altele, merită subliniată maxima sa: cu cât mintea e mai mică, cu atât îngâmfarea este mai mare. 
  Alte personalităţi istorice: Empedocle (490 – 430 î.C.), Epimenides, Heraclit, Hypatia din Alexandria, Parmenides, Platon, Zenon din Eleea, Homer, Pindar, Sofocle şi mulţi alţii.
  Aşa cum arătam mai sus, expunerea întregii pleiade greceşti este superfluă, pe de o parte fiind suficienţi cei menţionaţi, iar pe de altă parte că nu toţi filosofii şi oamenii de ştiinţă greci prezintă adevărul, dimpotrivă, unii dintre ei au contribuit chiar substanţial la tergiversarea cunoaşterii, aşa cum s-a întâmplat cu Claudios Ptolemeos (Κλαυδιος Πτολεμαιος) sau a contribuit chiar la tergiversarea dezvoltării sociale şi ştiinţifice, aşa cum a fost cazul „filosofului” apoteotic – Aristot din Stagira, cunoscut după pseodonimul său preparat de către istoricii contemporani: Aristotel(es). Vom reda în cele ce urmează argumentaţia neechivocă cu privire la cele mai „savante” figuri istorice ale omenirii.
 Ptolemeu. Opera sa fundamentală Megiste Syntaxis (Marele tratat) a constituit lucrarea de bază a astronomiei în timpul Evului mediu și cuprindea, pe lângă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere amănunțită a reprezentării geocentrice a Universului, prezentă deja într-o formă mai simplă în lucrările lui Hipparchos din Niceea, numită astăzi sistemul ptolemeic. Ptolemeu respinge astfel ideea unui Univers în interiorul căruia se află sistemul heliocentric, expusă în lucrările lui Aristarchos din Samos și Seleukos din Seleukia, care abia 1300 de ani mai târziu avea să fie recunoscută prin contribuțiile lui Nicolai Copernik, Johannes Kepler și Galileo Galilei. După Ptolemeu, Pământul stă fix în centrul Universului, toate celelalte corpuri cerești (luna, soarele, planetele, stelele) deplasându-se pe traiectorii perfect circulare în jurul acestui corp central – Terra. Pentru a pune de acord acest sistem cu observațiile astronomice, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intră în conflict cu datele matematice. Copernik a recunoscut această contradicție, fapt care l-a dus la o reprezentare heliocentrică, în care planetele se învârt în jurul Soarelui, dar tot pe orbite circulare. A fost meritul lui Johannes Kepler, care, confruntând datele de observație cu calculul matematic, a descoperit forma eliptică a orbitelor planetelor în jurul Soarelui. (Biata Hypatia din Alexandria descoperise încă din anul ≈400 AD acest adevăr, dar patriarhul ortodox Kiril – satrapul erijat al creştinismului, aflat în fruntea hoardelor sălbatice ortodoxe, a dictat uciderea sa!).
  Cercetări recente au arătat că multe din datele furnizate de Ptolemeu (Ptelemeos) erau fie fictive, fie falsificate în așa fel încât să corespundă concluziilor sale, fapt remarcat deja de Jean Delambre în 1817 și confirmat întru totul în 1985 de astronomul american Robert Russell Newton, în lucrarea: Impostorul cel mai de succes din istoria științei. La aceeași concluzie ajunge și Bartel Leendert van der Waerden în cartea sa Die Astronomie der Griechen (Astronomia la greci), apărută în 1988. Acest monstru „sacru”, după ce a ţinut lumea în bezna neconoaşterii mai bine de 13 secole, şi astăzi este recunoscut ca una din cele mai mari valori ale istoriei!
   Lucrarea sa cea mai cunoscută, Tetrabiblos, a fost considerată mai mult decât o biblie: tetrabiblie! Printre autorii de scrieri astrologice, tetrabiblia a constituit un tratat de astrologie, confundată cu astronomia, Ptolemeos fiind considerat însuși Divinul… (Chiar şi în zilele noastre, marele astrolog este viu prin prezenţa altui astrolog – Stephen Hawking, considerat aproape unanim ca mare fizician (!), în pofida faptului că inepţiile sale „ştiinţifice” sunt total anacronice şi de proporţii demne de remarcat).
   Aristotel. În greceşte, cel mai înalt, mai stălucit şi mai bun, se numeşte aristos. Şi pentru că logica minoră (simplă şi programatică) se bazează în mod predilect pe memorare şi pe ştiinţă, oamenii, în dorinţa lor de a se eschiva de Adevăr, şi-au căutat un alt dumnezeu, tată al logicii, şi l-au găsit în persoana „celui mai bun, mai înalt şi mai strălucit”: „filosoful” din Stagira, autodenumit „aristos”, devenit apoi Aristot, pe care, odată cu decizia de restaurare a Fiarei, l-au denumit Aristot-el, şi ca să pară, totuşi, nume grecesc, l-au numit şi Aristoteles ! În traducere, aristot-el înseamnă: cel mai înalt, cel mai strălucit dumnezeu, astfel încât orice slujitor conştient sau inconştient al Fiarei să fie ostil Logosului şi, deci, logicii.
  Acest aşa-zis filosof, în ciuda numeroaselor aberaţii, întemeietor de fapt al dialecticii – baza filosofiei comuniste de mai târziu, este cel mai apreciat îndrumător al vieţii sociale şi economice moderne, motivul principal al anomaliei, avându-şi rădăcina în adoptarea filosofului de către dogma de filosofie scolastică a Bisericii catolice ! În acest context, nu e de mirare că Giordano Bruno a fost, indirect, una din victimele lui, care spunea, la fel ca şi Biblia, împreună cu Galileo Galilei, că Pământul este rotund şi se „învârte”, dar filosofia aristot(el)ică, împreună cu Biserica catolică, nu era de acord…
   Acest monstru „sacru” a întârziat evoluţia socială, fiind mentorul credibil al romanilor (filosof grec, cică!), pe care i-a „convins” că omul nu este aşa cum l-a văzut Cyrus cel Mare sau cum l-au considerat ebreii, ci este sclav de la natură! Iată înalta învăţătură a lui Aristotel expusă în lucrarea sa politica – apologia guvernării sclavagiste: Sclavul este un obiect înzestrat cu suflet. Există unii oameni care sunt atât de prejos faţă de ceilalţi, pe cât este trupul faţă de suflet şi dobitocul faţă de om. (De care om?!, n.a.). În această situaţie se găsesc toţi aceia la care forţa trupească este singura utilă, întrebuinţarea ei fiind cel mai bun lucru pe care îl putem obţine de la fiinţele acestea ... Oamenii despre care vorbesc, sunt de la natură sclavi (!!), fiind destinaţi numai a se supune poruncilor stăpânului. Sclav, prin însăşi natura sa, este cel înzestrat cu judecată doar în măsura în care izbuteşte să priceapă ceea ce îi explică alţii (adică cei care ascultă de Aristotel !, n.a), el însuşi nefiind capabil să judece!
  (Din nefericire, această sclavie umană este acceptată acum de bunăvoie de către toţi duşmanii Logosului, ce îi slujesc cu devotament Drakonului...)
  Aristot, după ce şi-a cucerit reputaţia, a fondat instituţia Likeion/Peripatos (Liceu/Promenadă) – cu predarea ştiinţei multilaterale la plimbare, întrucât sălile amenajate, pentru luarea notelor de curs, nu erau necesare!! Şi, într-adevăr, Aristotel a fost cel mai înalt (dumnezeu) şi a făcut de toate: 
– a fost zoolog, elaborând teoria generaţiei spontane, pentru că „a văzut şoareci ieşind primăvara de sub brazda plugului” şi a găsit că păianjenul are 6 picioare (în loc de 8!)
– a fost medic, constatând că numărul camerelor cordului este 3 (în loc de 4!)
– a fost astronom, elaborând teoria geocentrică a Universului, cu Pământul imobil
– a fost fizician, combătând teoria atomistă a materiei!
– a fost chimist, susţinând că lumea (cosmosul) are în alcătuire patru elemente: caldul, recele, uscatul şi umedul
– a fost filosof, elaborând dialectica – arta de a discuta în contradictoriu, pentru aflarea adevărului (!) şi a elaborat politica – apologia guvernării sclavagiste, dar un lucru n-aştiut şi nici n-a auzit vreodată despre aşa ceva: LOGICA!
    Justificarea că Aristotel este întemeietorul, tatăl (!) logicii, el înlocuind logica cu dialectica, în grandioasele lui scrieri, în care termenul de logică îi este introdus ulterior prin filieră latină, constituie, clar, reflectarea ipocriziei! Cărui lexic îi aparţine noţiunea de Logos (cu derivatele Acestuia) ? Fireşte că celui grec ! Cuvântul dialectică – o invenţie, probabil, a lui Aristot, este preluat mai târziu de „filosofia” comunistă, marxist-leninistă şi nu are, practic, nici un sens! În idiomul grecesc, dialectos, ca adjectiv, înseamnă: select, ales, de elită, iar ca substantiv, înseamnă dialect, fiind de genul feminin. Dacă ar fi să formăm cuvântul compus: dialektikos, din particula dia şi lektikos – care înseamnă limbaj, dicţie, stil, nu ajungem decât la acelaşi dialektos, adică dialect şi nimic altceva! Sensul invocat, de artă (!) de a discuta în contradictoriu în scopul aflării adevărului, arată că „dialectica” aristot(el)ică nu are absolut nimic comun cu logica! De altfel, un misolog nu are cum să accepte logica şi cu atât mai mult să o întemeieze ! Nu ne mai miră, însă, absurdul... (În treacăt fie spus, această „artă”, la greci se numeşte polemike, cuvânt înrudit cu polemos, adică război!).

   Aristotel nu poate fi admis ca făcând parte din pleiada de filosofi greci şi cu atât mai mult ca întemeietor al logicii(!!) Toate construcţiile arhitecturale antice, precum clădirile etajate din vechea Indie nu ar fi fost posibile fără logică – consecinţa naturală a Logosului, aşa încât a afirma că logica a fost inventată de către Aristotel, este totuna cu absurditatea!
  Invocarea scrierilor latine Categoriae, De Interpretatione, Analytica Priora, Analytica Posteriora, Topica, De Sophisticis Elenchis, cărora li s-a dat ulterior o denumire grecească ciudat organon, dovedeşte clar că Aristot nu are nimic comun cu logica. Aşa cum ştim, în prezent, Aristot din Stagira este considerat tatăl logicii, nu pentru că scrierile de mai sus ar constitui un tratat de logică, ci pentru că acestea poartă denumirea de organ (!), în greceşte οργανον (organon), aluzie la faptul că orice tată pământesc este un „organon” prin calitatea sa de a furniza materialul de procreaţie! Să nu uităm cultul care se făcea falusului, cu precădere în Roma antică, aşa că nu este de mirare denumirea grecească dată „prin filieră latină” logicii lui Aristotel...     

   O altă ştiinţă predată de monstrul sacru este morala, care consta din necesitatea sexualităţii timpurii şi a homosexualităţii, el însuşi având înclinaţie deosebită pentru adolescenţi, chiar dacă era om căsătorit şi cu copii. În şcoala plimbăreaţă a lui Aristot, acesta le preda din mers elevilor săi: geometria, geografia, morala, dreptul, fizica, medicina, istoria, filosofia, politica, economia, metafizica, retorica, logica (!) şi, probabil şi mecanica cuantică, fiind în acest fel mentorul lui Einstein! Iată unde duc credulitatea şi idolatria: să crezi asemenea bazaconii!   

   Conjunctura glorificării lui Aristot din Stagira a constituit-o contemporaneitatea cu cel mai mare strateg militar al tuturor timpurilor – Alexandru Makedon. De la vârsta de 7 ani, Alexandru a avut ca educator-preceptor pe Leonidas, care i-a insuflat acestuia tenacitatea, educându-i marea sa personalitate. Apoi, începând cu vârsta de 13 ani, pregătirea marelui strateg a început cu învățătura lui Anaximene, de la care şi-a însuşit elocinţa şi disciplina. Apoi au urmat mulţi şi diferiţi alţi profesori care excelau în domeniile lor. Aceştia i-au cultivat mintea prin cunoştinţe temeinice în domeniul ştiinţelor, artei şi a trupului prin tot felul de exerciţii. În condiţiile instruirii lui Alexandru de către profesori specialişti eminenţi, ce putea să-i ofere un generalist, care ştia de toate şi nu ştia nimic ?! Probabil, pedo şi homosexualitatea, care nu s-au prins de Alexandru, în ciuda afirmaţiilor bazate pe diverse analogii şi raţionamente slabe ale istoricilor superficiali şi ignoranţi (de care nu ducem lipsă de-a lungul timpului)... 

       I. ISRAELUL 

 Dacă deschidem orice tratat de istorie universală şi dorim să aflăm date despre statul Israel, avem ocazia să ni se prezinte o ţară întemeiată la 14 mai 1948 şi... cam atât. Dacă vrem să aflăm, totuşi, istoria milenară a acestei ţări, Israelul nu se mai află în tratatele de istorie universală (cu mici excepţii), fiind necesar să accesăm istoria... Palestinei**, chiar dacă nu a existat niciodată un stat palestinian pe întreg Mapamondul !

   Aşa cum ştim din istorie, cele 12 seminţii israelite au cucerit, începând cu anii 1250 î.C, ţara promisă, ocupată vremelnic de către canaaniţi*, care se întindea de la poalele sudice ale munților Liban până la pustiul Synai și de la țărmul Mării Mediterane până dincolo de Iordan, la marginea pustiului arab, teritoriul fiind împărțit în patru fâșii orientate nord-sud. Câmpia dinspre mare (Șaron și Șefela) era locuită din vechime și era traversată de drumul comercial ce unea Egyptul cu țările din Orientul Apropiat. Continuitatea câmpiei era întreruptă în partea nordică de muntele Carmel, spre nord rămânând izolată câmpia Izreel (Ezdraelon). Ținutul muntos din centru era compus din munții Neftali (Galileea), munții Efraim (Samaria) și munții Iuda (Iudeea), separați în nord prin valea Kișonului. Valea Iordanului tăia țara în două părți inegale printr-o vale adâncă, terminându-se la Marea Moartă.

  Primul rege al Israelului a fost Saul, urmat de regele David şi apoi de Solomon, sub care Ţara sfântă a cunoscut cea mai mare dezvoltare economică şi teritorială şi cea mai consistentă pace din toate timpurile. Apoi, după moartea regelui Solomon, Israelul s-a divizat în statul Iudeu (Iuda, Simeon, Dan, Beniamin) şi statul Israelit (Aşer, Neftali, Zabulon, Manase, Isahar, Gad, Efraim, Ruben), iar în secolul VI î.C. este deportat în Babilon de către Nabucodonosor al II-lea, pentru ca sub împăratul Persiei, Cirus*** al  II-lea să fie eliberat din robia babiloniană de 70 de ani.

  Istoria Israelului continuă până în anul 70 d.C., când în timpul împăratului roman Vespasianus Augustus, cele două state israelite sunt eradicate odată cu încheierea războiului, în anul 73 d.C. Din acel moment, statul Iudeo-Israelit devine Diasporă timp de 2000 de ani, conform profeţiei DOMNULUI (Oseah 6.1, 2).

  [* La prima vedere, canaaniții par a fi de origine semită, mai ales că și vorbeau o limbă semită, la fel ca și fenicienii, care erau tot canaaniți, mult mai avansați, însă, prin instalarea lor la țărmurile marine, unde au construit porturi și unde au practicat comerțul, care le aducea mari avantaje economice și culturale. Canaaniții, care nu au existat niciodată ca stat propriuzis, sunt stirpe din Ham, al doilea fiu al lui Noe, mai exact din Canaan – fiul lui Ham (Kam), despre care, Noe însuşi a profeţit:   Blestemat să fie Canaan! Să fie vasalul supuşilor fraţilor lui... Canaan să fie vasalul lui Sem. Dumnezeu să-l extindă pe Iafet, să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie vasalul lor (Geneza 9.25-27)].

   [** Nu a existat niciodată în istorie un stat cu numele de Palestina, existând în schimb o populaţie de origine hamitică,  din Myţraim, fiul lui Ham, denumită palusata, în ebraică, peleşet, remarcată începând de pe vremea  domniei lui Ramses al III-lea, ca o polulaţie nomadă. Această populaţie s-a aşezat mai târziu pe malul Mării Egee, de unde s-a stabilit şi în Insula Creta, odată cu intrarea în declin a civilizaţiei greceşti pentru 500 de ani şi fărâmiţarea imperiului Hitit. Filistenii (palestinienii) au fost o populaţie egeică, cu sensul de barbar, invadator, care s-a stabilit apoi, în secolul XII î.C., aproximativ în fâşia Gaza şi sudul Libanului de  astăzi. Ei au locuit în Pentapolis, denumire de la care grecii au derivat numele de παλαιστινη (palestine). În secolul al X-lea î.C., filistenii au fost înfrânţi de regele David, apoi au fost cuceriţi de asirieni în secolul al VIII-lea şi apoi de perşi şi de Alexandru Makedon. Pentapolis-ul cuprindea cele 5 orăşele: Ashkelon, Ashdod, Ekron, Gat și Gaza. În anul 604 î.C., împăratul babilonian Nabucodonosor a invadat oraşele filistenilor şi, odată cu cucerirea Ekronului, filistenii (palestinienii) dispar din istorie. Nu a mai existat nici o rămăşiţă din ei după aceea. Cruciaţii din Europa au ajuns în preajma Ierusalimului pe 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și având garnizoană egipteană. Aceștia au construit o fortăreaţă pe ruinele de la Gat, şi mai târziu aşezarea a devenit satul arab Tel el-Safi, care a fost pustiit apoi în timpul războiului. Prin urmare, filistenii (palestinienii antici) NU au absolut nici o legătură cu arabii autodenumiți palestinieni, din zilele noastre, care îşi doresc un stat propriu al lor, pe care l-ar fi putut avea încă de pe vremea când au devenit o mare putere în lume (secolele VII-VIII), deoarece vechiul teritoriu al Israelului era liber încă din secolul I d.C.!! Numele falastin, pe care arabii îl folosesc azi pentru Palestina nu este un nume arab, ci este pronunţarea arabă a vechiului cuvânt  greco-roman Palastina, derivat de la Peleshet (Filistina)]. 

  [***Cyrus al II-lea cel Mare și-a făcut cuceririle prin sabie, dar a știut să şi le păstreze grație unei atitudini foarte originale pentru acea epocă, aceea a mâinii întinse. Unul din exemplele cele mai celebre ale clemenței împăratului este eliberarea evreilor din Babilon, ținuti captivi în acest oraș din vremea domniei lui Nabucodonosor al II-lea. Cyrus cel Mare a mers chiar până la a face din Cresus, regele Lidiei pe care tocmai îl învinsese, unul din sfetnicii săi, căruia i-a dat înapoi coroana. Printre altele, împăratului perșilor nu îi era rușine să se prezinte în ochii popoarelor ca un viteaz apărător al tuturor concepţiilor religioase. Cyrus s-a autoproclamat apărător al lui Marduk (divinitate tutelară a regiunii din timpuri imemoriale), restabilind pretutindeni cultul său, respectând totodată zeitățile locale, chiar în orașele grecești. În vreo douăzeci de ani, el „a eliberat” astfel sute de triburi și de orașe pe un teritoriu de o întindere nemaivăzută până atunci: de la frontierele Egyptului, ale Israelului și ale Asiei Mici, până în vecinătatea Asiei centrale și a Indiei. Milioane de oameni au trăit astfel timp de trei secole sub și cu legea perșilor].      

 Imperiul Roman, campionul absolut al persecuțiilor creştine, succedat de cel mai criminal act al istoriei antice şi medievale, este caracterizat în Logosul scris al lui Dumnezeu, prin profetul Daniel, astfel: ... Am remarcat în viziune ...o a patra Fiară, înfricoşătoare, înspăimântătoare şi nespus de puternică. Avea nişte dinţi mari de fier, devora, sfărâma şi călca totul în picioare... (Daniel 7.7).

  Şi dacă celelalte împărăţii: Asiro-Babiloniană, Medo-Persană şi Greco-Macedoneană au fost remarcate în viziune de acelaşi profet ca fiind un leu cu aripi de vultur, respectiv un urs şi un leopard cu patru aripi,   imperiul  Roman  a  fost  remarcat   drept  o  fiară  nedefinită, hidoasă, dornică numai de distrugeri, orgii de tot felul şi supuneri aduse până la desfiinţarea statelor, precum Cartagina, Iudeo-Israelul, Geto-Dacia...

  Odată cu desfiinţarea statelor israelite (70-73 d.C.) de către Fiara romană, teritoriul statal al acestora, aşa cum arătam mai sus, nu mai reprezenta Israelul (Iudeea şi celelalte seminţii israelite), întrucât acesta a devenit Diasporă!! (În țara Israelului a mai rămas doar o rămășiță neînsemnată de evrei). Țara părăsită de israeliți, prin dictatul roman, a devenit o ruină, un deșert, pentru că acolo nu mai era poporul sfânt, ci doar urmele invadatorilor, care după ce au jefuit toate bogăţiile, au plecat mai departe, pentru că este mai facil să utilizezi roadele muncii altora decât să munceşti tu însuţi. Iată ce spunea Mark Twain în 1867 despre acest teritoriu: Nu există un sat izolat de-a lungul întregului spaţiu (Valea Izreel) ... de o lungime de 30 de mile... Poţi călări pe aici 10 mile şi nu vezi 10 fiinţe umane. Ca singurătatea să fie sinistră, vino în Galileea ... Nazaret este pustiu, abandonat ... Ierihon stă ca o ruină modelată... Betleem şi Betania, în umilinţa şi sărăcia lor ... nelocuite de vreo creatură ... O ţară pustie al cărei sol este destul de bogat şi care este dat pe de-a întregul buruienilor ... o liniştită şi tăcută întindere ... o dezolare ... Nu am văzut o fiinţă omenească pe întreaga rută ... De-abia un copac  sau  tufiş  pe  aici  pe  acolo. Până şi măslinul şi cactuşii părăsiseră ţara ... Palestina (teritoriul părăsit de israeliţi, n.a.) stă în pânză de sac şi cenuşă ... pustiu şi urât, lipsit de farmec ...

   Diaspora constituie cea mai mare tragedie a un popor, pentru  că acesta îşi poate pierde definitiv identitatea naţională. Διασπορα (diaspora), împreună διασπειρω (diaspiro), au la bază cuvântul διασπω (diaspo), care înseamnă a frânge, a rupe, a risipi, ceea ce denotă că diaspora nu reprezintă un act liber consimţit, nu reprezintă o simplă emigrare de plăcere sau un scop de explorare, expansiune etc. Diaspora este efectul emigrării silite sub acţiunea tiranică a despotului, care dictează soarta naţiei respective. Nimeni nu-şi părăseşte pentru un timp îndelungat sau definitiv țara, pentru că părăsirea locului natal este cea mai mare suferință produsă unei familii, etnii, popor. De aceea, a căuta continuitatea istorică a unui popor pe teritoriul strămoşesc, pe care l-a părăsit ca diasporă, este un act de manifestare obtuză! Numai o minte alienată concepe ca o etnie, o naţiune silită să emigreze, sau aflată în pericol de moarte în faţa invaziei năvălitorilor, să mai reprezinte o continuitate istorică pe acel teritoriu!

   Draconul roşcat (Apocalipsa 12.3) – Draconul cel mare, şarpele cel vechi, numit  Diavolul  şi  Satan  (Apocalipsa 12.9)  –  care  a  condus  şi  conduce lumea – a decis, după eradicarea statului Israel din anul 70 d.C., ca să fie eradicată şi denumirea ţării. Astfel, în anul 135 d.C., împăratul Publius Aelius Hadrianus a construit în zona Templului distrus colonia Aelia Capitolina, pe care a dedicat-o zeului Jupiter, interzicându-le cu desăvârşire evreilor să mai intre în fostul teritoriu iudeo-israelit, pe care l-a denumit Palestina, prin aceasta umilind poporul evreu şi negându-i dreptul la teritoriul său strămoşesc și la identitatea sa, pe care Însuși Dumnezeul i l-a oferit în dar (Geneza 32.28-30). Şi lupta făţişă, manifestată de Fiară cu tot arsenalul său împotriva Adevărului devine permanentă. Astfel, chiar oameni care pretind că sunt cunoscători ai Scripturii afirmă despre Dumnezeul Absolut şi despre poporul său tot felul de falsităţi, aducând blamuri de neimaginat cum că Iehova este neînsetat de sânge, pretinzând să-I fie aduşi copii pe altarul de sacrificiu, chiar citând, în scopul atestării celor afirmate, versete din diverse traduceri ale Bibliei, total tendenţioase, ignorante şi pline de un cinism îngrozitor! Să fi crezut aceşti iresponsabili că nimeni nu le verifică trimiterile la Sfânta Scriptură?! Invocând logica, ne întrebăm: cine este acest Iehova de are asemenea autoritate să poruncească sacrificarea copiilor? Dacă scrii astfel despre El, înseamnă că nu crezi în El şi dacă nu crezi în El, înseamnă că nu-I poţi aduce acuzaţii, El fiind doar ficţiune!! În acest precept, toţi cei care caută să contrazică Adevărul (Dumnezeul Revelat) nu pot pretinde că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale!

   Diaspora Israelului, în urma izgonirii de către imperiul Roman a iudeilor şi a celorlalţi israeliţi, a fost un unicat absolut, pentru că această diasporă şi-a păstrat aproape intactă structura etnică şi spirituală pe întreg parcursul celor două mii de ani, indiferent de ţara de imigraţie: Rusia, Polonia, Germania, SUA etc, etc. Dumnezeul acestui popor a fost (şi este) Yahweh – Dumnezeul Absolut, AtoateCreatorul, emigrarea silită de către Fiara romană fiind profeţită, chiar pentru două mii de ani, în Logosul scris al lui Dumnezeu – Biblia (Oseah 6.1, 2; 2 Petru 3.8 etc.), profeţindu-se astfel şi reîntoarcerea în ţara natală a diasporei israelite, ceea ce s-a şi întâmplat faptic: sporadic, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi în masă, odată cu prigoana descreierată a Germaniei naziste, susţinută şi de numeroase alte ţări din Europa, proces încheiat odată cu declaraţia de independenţă de la 14 mai 1948. Dar în ciuda acestor vicisitudini, un singur popor de pe Terra, poporul israelit, este absolut unic:

– nu a avut niciodată ca orânduire de stat sistemul sclavagist

– L-a cunoscut de la început pe Dumnezeul Suprem

– deţine peste 70 % din principalele invenţii ale lumii, în condiţiile în care populaţia sa de pe întreaga Terră reprezintă sub 1% !

– este singurul care a dispărut ca stat aproape 2000 de ani de pe harta lumii, pentru ca să reapară pe vechiul teritoriu istoric, păstrându-şi întocmai genealogia de la început şi împlinind, astfel, profeţia biblică...

– este urât de toate popoarele, în ciuda calităţilor sale incontestabile şi unice, în afară de creştinii adevăraţi, adică de cei ce L-au acceptat total în cugetul lor pe Mesyah, Dumnezeul Revelat, al tuturor celor ce îşi doresc viaţa eternă.

– este minimalizat chiar de către doctrinele sectelor creştine, cele 12 seminţii israelite fiind denumite, împotriva oricărui precept biblic, triburi!

  Nu este de  mirare  că  teologii  de  toate felurile, dau dovadă de ignoranţă, atât în cadrul ştiinţelor nereligioase, cât şi în cadrul celor religioase, denumind cele 12 seminţii israelite: triburi. Tribul, în greceşte: fára (φάρα), este de genul feminin, având ca simbol pe conducătorul său – dictator spiritual şi fizic: on (ον). Tribul se defineşte prin a fi o grupare umană având acelaşi biotop şi acelaşi dictator spiritual şi fizic. Cele 12 seminţii israelite nu pot fi denumite, sub nici o formă, triburi, întrucât ele au format de la început o singură unitate, având un singur conducător spiritual: Yahwe(h), şi având un singur conducător fizic: judecătorul, regele – Saul, David şi Solomon. Apoi, poporul israelit şi-a continuat existenţa pământească prin cele două state: Iuda şi Israel, având acelaşi Conducător spiritual – Yahwe(h) şi, fiecare din ele, câte un singur rege. Nu este de mirare că teologii creştini nu vor să ţină cont de aceste realităţi indubitabile şi nu este de mirare că tot aceşti teologi blamează poporul israelit (pe care Dumnezeul Însuşi l-a ales), şi în special pe Isaac şi pe Iacob, uitând că din ei, după sarx (trup) se trage Cristosul, Care, reprezintă, totuşi (!), cauza creştinismului! (Numere 23.7, 8, 20, 21; 24.17)...

 J. ISTORIA SOCIETĂŢII UMANE PE TERITORIUL CARPATO-DUNĂREANO-PONTIC 

   1) Prima etapă istorică:   Formarea şi istoria Regatului geto-dac

  Prima etapă istorică a teritoriului carpato-dunăreano-pontic o constituie prezenţa Regatului geto-dac. Herodot*, unul din marii istorici ai antichităţii, descriind campania lui Darius I, din anii 514-512 î.C., împotriva sciţilor de la nord de Marea Neagră, menţiona că înainte de a ajunge la Istru (Dunăre), acesta i-a biruit mai întâi pe geți, care se credeau nemuritori, iar despre faptul că au pierdut lupta spune: ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci.

   Geto-dacii erau organizaţi în state de mărimea unei regiuni, precum Oltenia, Muntenia etc, conduse de un rege și aveau cetăți numite dava. Din rândul regilor care au domnit în perioada ≈ 500 î.C. şi ≈ 100 î.C., în Muntenia, Oltenia, Ardeal, Moldova, amintim pe: Charnabon, Hystrianorum, Moskon, Dromihetes, Zalmodegikos, Oroles, Rhemaxos, Zoltes, Robobostes.

  [*Faptul că numai marele istoric Herodot și alți puțini istorici greci și romani menționează despre poporul geto-dac, dovedește că tevatura care se face în prezent în jurul acestuia ca fiind motivul civilizației terestre este doar o exagerare de prost gust și nimic altceva. Chiar numele citate dovedesc lipsa unei civilizații, aceste nume având formă grecească evidentă! (Istorici precum Claudios Ptolemeos, care a ţinut lumea în bezna necunoaşterii timp de 13 secole, nu intră în vederile noastre!)].

   Dacii, pe care grecii îi numeau geţi, se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, apicultura şi pescuitul. Îmbrăcămintea lor era confecţionată din lână de oaie și din cânepă. La șes, locuințele erau construite din nuiele împletite pe pari și zidite cu lut, iar la deal și la munte, ele  erau  făcute  din  lemn, folosindu-se  bârnele  încheiate.

Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili şi consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor, din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât manual, cât și mecanic, cu roata olarului, și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea decedaţilor, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ.

    Între anii 82 şi 44 î.C, cel mai important dintre regii geto-dacilor, Burebista, a reuşit să unească toate micile regate, formând Dacia Mare, cu capitala Argedava (astăzi, Popeşti), ulterior mutată în noul oraș construit, Sarmizegetusa, regat care  se  întindea pe un teritoriu mărginit la nord de Carpaţii Păduroşi, la sud de Munţii Balcani, la est de gurile râului Bug, iar la vest de Dunărea mijlocie. În anul 44 î.C., în urma unui complot la curtea regală, Burebista moare, iar regatul său este împărțit în trei regate, la nord de Dunăre, sub conducători diferiți. Lui Burebista i-au urmat la tron: Deceneu, Comosicus, Scorillo și Duras, acesta din urmă renunţând la tron în favoarea lui Diurpaneus, care, odată cu urcarea la tron, îşi ia denumirea de Decebalus. După cum se ştie, Decebal a purtat cele două războaie cu imperiul Roman, condus de unul din cei mai insidioşi prigonitori  ai creştinilor, Traianus, în anii 101-102 şi 105-106, ultimul război soldându-se cu cucerirea capitalei, Sarmizegetusa, cu înfrângerea definitivă a geto-dacilor şi cu moartea lui Decebal, regatul Geto-Dac devenind provincie romană, urmată de vinderea ca sclavi ai dacilor, de fuga acestora ca diasporă în munţi, la est de Carpaţi, spre Europa de vest şi, bineînţeles, de masiva colonizare cu „romani” din afara peninsulei Italice, în speţă în cea mai mare parte a Olteniei şi a Bărăganului de sud.

  Aspectul cel mai important al cunoaşterii geto-dacilor constă în cercetarea structurii spirituale a poporului a cărui istorie antică se află în spaţiul carpato-dunărean şi în logica determinată de caracterul obiectiv al realităţii istorice. Orice popor de pe planetă, cu excepţia poporului israelit, şi-a creat exclusiv Dumnezei la care să se închine, cărora să le aducă osanale, oamenii considerând, logic, că există şi entităţi superioare lor. Aceste entităţi poartă diverse denumiri, de la popor la popor: limba română – zeu, limba rusă – bog, limba germană – Gott, limba latină – deus, limba greacă – teos, limba italiană – dio, limba engleză – god. Toate aceste entităţi cereşti sunt produsul de închipuire a oamenilor, din rândul cărora Una din entităţi este zeul suprem: Jupiter la romani, Teos la greci (care la români se numeşte... Zeus!), Odin sau Wotan, la popoarele scandinave şi anglo-saxone. Caracteristica principală a acestor Zei   o constituie supremaţia lor ca zeităţi supranaturale, închipuite, alături de numeroşi alţi zei, de rang inferior celor supremi.

   Să vedem acum care este zeul suprem al dacilor şi dacă acesta mai corespunde tiparului pe care l-am remarcat la toate celelalte popoare, care astăzi fac parte din lumea creştină. Poporul geto-dac avea ca zeu suprem, după cum se recunoaşte unanim, pe Zalmoxis, alias   Zamolxis, Zalmoxe etc. Marele istoric Herodot ne informează că Zalmoxis a fost un sclav al lui Pitagora (580 - 500 î.C.), care ulterior si-a câştigat libertatea, devenind un demnitar însemnat. Acesta a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi îi ospata pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor, în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospata oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă secretă sub pamânt. Când locuinţa i-a fost gata,   s-a  făcut   nevăzut   din  mijlocul  tracilor (grecii  îi  mai denumeau pe geţi şi traci, alături de iliri etc.), coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde a stat ascuns vreme de trei ani. Tracii au fost cuprinşi de părere de rău după el şi l-au jelit ca pe un mort. În al patrulea an, s-a ivit însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui, că omul este nemuritor.

   Iată că din acest episod al istoriei, suntem nevoiţi să admitem următoarea realitate certă: Zeul suprem al geto-dacilor a fost om!! Deci, n-a fost un Zeu ceresc, închipuit, supranatural, așa cum au avut celelalte popoare amintite mai sus! Relatarea lui Herodot despre omul Zalmoxe este verosimilă, pentru că altfel dacii nu aveau cum să-l considere un Zeu, pe deasupra, şi nemuritor şi convingător de nemurire! Şi tot logica ne convinge că acest om nu avea cum să trăiască înainte de a exista societatea tracică, geto-dacică, pentru că aceştia (tracii) nu ar fi avut cum să-l cunoască personal!! Dacă punem la socoteală şi faptul că geto-dacii nu mai acceptau alți zei la care să se închine, relatările istorice ale vremii sunt cât se poate de plauzibile. Deci, o primă abatere de la regulă o constituie Dumnezeul poporului geto-dac, ce NU mai este un Dumnezeu supranatural, închipuit, ci chiar Om, care prin înşelăciune, s-a substituit Dumnezeului supranatural, închipuit, devenit el însuşi Dumnezeul suprem al propriului popor!

   Exegeza ortodoxă ne informează despre dumnezeul unic al geto-dacilor, Zalmoxis, alias Zamolxe următoarele: Religia geto-dacilor era fără îndoială centrată în jurul zeului suprem, Zalmoxis (Zamolxis). Alături de acesta, erau Apollon, Sarmis, Sabazios, Dyonisos, Bendis, Derzis, Kotys..., precum sunt numeroşii sfinţi  alături  de  Iisus  Hristos,  motiv  pentru  care  în cultura geto-dacă, existenţa unui politeism similar religiilor altor popoare din acea perioadă nu-şi găseşte temei sau acoperire documentară. Istoricii antici Diogenes Lerțios și Hesyhios din Alexandria, afirmă că „geții îl venerau pe Zamolxis și-l considerau a fi Cronos (Saturn)”, iar Mnaseas din Patara spunea că „geții îl adoră pe Cronos, numindu-l Zamolxis”. În mitologia greacă, Cronos (zeul timpului şi al spaţiului) era una dintre cele mai vechi divinităţi (fiul lui Uranos şi tatăl lui Zeus). Cuvântul Zalmoxis este compus din: Zal + Mox (la care s-a adăugat sufixul grecesc -is). Asociind termenii: Zal (za-zală – fără de început și fără de sfârșit) + Mocs (moș), rezultă: Moșul Fără de Început și Șfârșit sau Dumnezeul Moș sau Divinitatea străbună, Părintele și Creatorul lumii. De aici avem și termenul de sfinte „moaște” (relicve venerabile care reprezintă puterea terestră și celestă!). În Vechiul Testament, de exemplu, dumnezeul biblic este descris ca un zeu bătrân numit „Cel vechi de zile” (Daniel 7.9)...

   Din prezenta exegeză se poate remarca atât adevăr, cât şi haos, incoerenţă. Adevărul este că între religia geto-dacilor şi religia actuală a românilor nu este mare deosebire; haosul şi incoerenţa constituie caracteristica de bază atât a religiei geto-dace, cât şi a celei române (ortodoxe). Cronos, una din cele mai vechi divinităţi era tatăl lui Zeus!! Deci, Zeus NU era zeu suprem! Geţii îl venerau pe Zalmoxis, pe care îl considerau Cronos!! Deci, Zalmoxis NU era „omul din adâncuri”! Ba, mai mult, el era zeul bătrân: Cel vechi de zile, Unul şi acelaşi cu Creatorul lumii!!! Conform calamburului distinşilor teologi, Zalmoxis înseamnă Moş Zală (acelaşi cu Moş Crăciun!), de unde avem şi termenul de „sfinte moaşte” – care reprezintă puterea terestră şi celestă!!

   Desigur, nu este cazul să evidenţiem gradul de prostie teologică relatat  mai sus, ci doar viclenia înşelătorilor care îşi bat joc de naivi şi ignoranţi – pelerinii amăgiţi cu mântuirea de către moaşte, precum catolicii de dinainte de Luther, amăgiţi cu indulgenţe, ambele, fireşte, având un singur scop principal, și anume, strângerea de bani de la „păcătoşi”. Ceea ce vrem să subliniem este și faptul că în viziunea lui Daniel de la 7.9, nu este vorba de nici un bătrân de zile, ci de Cel de dinainte de Început (în germană, de exemplu: Uralt – Cel Străvechi). Dar exegeza împreună cu întreaga doctrină ortodoxă, lansată sentenţios de către grupul român de sihaştri ai panteonului de pe (H)agion Oros, nu se mulţumeşte cu falsificarea grosolană şi totodată cinică a Logosului scris al Dumnezeului Absolut, ci merge chiar până acolo încât inventează şi o nouă istorie a omenirii, cu teritoriul carpato-dunăreano-pontic ca fiind Leagănul civilizaţiei terestre, despre care vom reveni ulterior!!

   În antiteză cu tot felul de dumnezei, Dumnezeul Unic al israeliţilor NU mai este un Dumnezeu închipuit (ca la celelalte popoare) şi nici un Dumnezeu impostor (ca la geto-daci), ci este chiar Dumnezeul Cel Atotputernic: Yahweh El-Ohim, în greceşte: KYRIOS ho TEOS. Ce observăm? Că Dumnezeul Absolut NU mai este un simplu Nume, dat de oameni, ci El este: Cel Etern, Cel Ce dă Viaţa (în ebraică, YHWH, fonetizat: Yahweh) şi Dumnezeul fără început şi fără sfârşit (în ebraică, El), Cel Omniprezent, Ubicuu, Pantou (în  ebraică, Ohim). Kyrios (Κυριος), în traducere, înseamnă primar, esenţial, principal, ca adjectiv, şi Suveran, Domn, Stăpân, ca substantiv. De la Kyrios derivă kyriakè – duminică (zi dedicată Domului), Kyres – Tată (al tuturor), kyrioteta – proprietate, drept de proprietate! (Ce înseamnă la români cuvântul chiriaş? Judecaţi singuri!). O Θεος (ho Teos) înseamnă: Dumnezeul, Care este Unic, spre deosebire de Teos, alias Zeus, care NU mai este unic, Jupiter, Odin etc. „stând mărturie” în acest sens!

   Ceea ce trebuie remarcat este faptul că aceste ţări, care au avut ca motiv de închinare Zeii amintiţi mai sus, odată cu venirea pe Pământ a lui YAHWEH – Dumnezeul Atotputernic (Momentul Emanu-El: Yahşua Mesyah, alias Iesus Cristos), au trecut la Creştinism, mai ales începând cu secolul al IV-lea, având, fireşte un singur Dumnezeu, recunoscut oficial şi denumit de la popor la popor. Evoluţia Bisericii Creştine de-a lungul celor două mii de ani de la înfiinţare, bine descrisă în RENAŞTEREA – ISTORIE ŞI DIVINITATE a atins apogeul în stadiul al şaselea – Filadelfia, odată cu „reforma” lui Martin Luther şi cu trezirea spirituală cunoscută sub denumirea de neoprotestantism, care, din păcate, în zilele noastre, a contribuit la punerea bazei Laodiceii – Biserica creştină apostaziată!

   2) A doua etapă istorică: Transformarea regatului geto-dac în  provincie romană

   A doua etapă istorică a teritoriului carpato-dunărean a fost cucerirea Daciei de către imperiul Roman. Aşa cum ştim, regatul geto-dac a fost nimicit de către imperiul Roman, operaţiunea militară fiind condusă de însuşi împăratul Traianus, care spre a intra în teritoriul strategic al Daciei, avea nevoie de un pod durabil peste Dunăre, pe care l-a construit sub îndrumarea tehnică a celui mai priceput inginer, grecul Apolodor din Damasc. Traversarea unui fluviu precum Dunărea pe cursul inferior nu se putea realiza atât de facil, inclusiv de către titanii de la Roma!

    Astfel, în urma celor două războaie cu romanii, regatul geto-dac, în anul 106 AD, devine provincie a imperiului Roman, în care noua administraţie exploatează resursele naturale ale provinciei, continuă colonizarea acesteia şi înfăptuieşte şi o serie construcţii (din care cele mai semnificative sunt castrele romane), până în secolul al III-lea, când sub împăratul Lucius Aurelianus, provincia romană de pe fostul teritoriu al Daciei este abandonată în anul 271 AD, odată cu desele atacuri ale barbarilor, dintre care, goţii şi herulii întreprind cele mai devastatoare campanii decisive antiromane.

   Din acest moment, Dacia nu mai există, nici măcar ca provincie romană! Marile migraţii atât din Europa, cât mai ales din Asia au avut drept culoar de foc spaţiul carpato-dunărean, încât nici un popor migrator (cu excepţia slavilor) nu şi-a putut stabili reşedinţa pe acest teritoriu, în ciuda bogăţiei naturale imense a provinciei, pentru că alte popoare veneau furibunde din urmă, dislocându-le, pentru ca şi ele, la rândul lor, să fie dislocate de alţi migratori famelici. A afirma că dacii au rezistat în faţa acestor năvălitori, cărora nici imperiul Roman nu le-a mai făcut faţă, ni se pare o absurditate greu de imaginat. Singura lor şansă (a celor care au mai rămas după cucerirea romană) a fost fuga în munţi şi păduri sau emigrarea silită (diaspora).

   Se cuvine aici să facem o referire despre carpi, denumiţi ca locuitori ai Carpaţilor, care erau geţii estici împreună cu diaspora emigrată din zona devastată de Traian, întrucât tocmai aceştia şi-au   păstrat  continuitatea   până   în  zilele   noastre, deoarece imperiul Roman nu şi-a putut impune stăpânirea asupra lor decât parţial. În timpul dominaţiei bizantine, carpii au acceptat asimilarea de către cultura net superioară bizantină, și ca urmare a acestui proces, și-au însușit o educaţie aleasă, favorizând unitatea etnico-lingvistică în întreg spaţiul de la est de Carpaţi şi în special al Moldovei, aceasta fiind una din explicaţiile de bază ale existenţei pleiadei culturale de excepţie dăruite de Moldova de mai târziu.

 3) A treia etapă istorică:  Amalgamul multietnic al popoarelor migratoare din Asia și Europa perindate pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic.

   A treia etapă istorică a teritoriului carpato- dunăreano-pontic a fost cea a popoarelor migratoare care au traversat acest spaţiu şi s-au succedat în cele două mari migraţii, prima în secolele III-VI şi a doua în secolele IX-XII. Asia centrală și Europa de vest și nord-vest au fost sursa principală a popoarelor migratoare. Cele din Asia au pătruns în valuri succesive spre est, în China, spre sud, în India şi spre vest, în Europa. Aceste popoare migratoare au fost:

  goții, popor germanic de origine iafetiană, stabilit în Scandinavia, care s-a așezat în apropiere de gurile Vistulei și apoi, în secolele III și IV, în Sciția și Dacia de est, iar o altă parte în Moesia și Asia Mică. În secolele al III-lea și al IV-lea, au reprezentat o mare problemă pentru imperiul Roman, începând cu retragerea aureliană. După anul 200, goții s-au împărțit în vizigoți (goții de vest) și ostrogoți (goții de est), și au fondat mai târziu state succesive în imperiul Roman, în Peninsula Italică și în peninsula Iberică. Vizigotii au înaintat spre vest prin Italia, Galia şi Spania,   alungându-i pe vandali înaintea lor în nordul Africii. Ostrogoţii i-au urmat pe vizigoţi în Italia, unde s-au şi s-au stabilit. Aceştia, la rândul, lor i-au îndreptat pe vandalii de neam germanic înspre Galia şi Spania, la începutul secolului al V-lea;

  hunii, popor de origine asiatică, i-au urmat pe goţi în Europa şi s-au stabilit în Câmpia Panoniei la mijlocul secolului al V-lea. Ei au venit din ţinuturile Asiei centrale, au invadat China, au trecut munţii Ural şi s-au îndreptat spre fluviul Volga. Această deplasare i-a împins pe goţi, care au trecut din sud-vestul Rusiei înspre teritoriile ocupate de imperiul Roman. După invazia hunilor a început o perioadă de echilibru, deoarece în est, chinezii, iar în vest, popoarele europene, şi-au menţinut controlul asupra invaziilor nomade. Imperiul Hun este considerat a avea ca dată de naştere anul 370, când triburile alanilor sunt înfrânte lângă Marea Caspică. În anul  395, hunii au trecut Caucazul, au capturat Erzurumul (Turcia), au asediat Antiohia și Edessa (Siria), atingând Tirul. În fosta provincie Dacia, i-a înfrânt pe ostrogoți, iar în anul 408 au trecut Dunărea, devastând provincia Moesia.

   Imperiul Hun era o confederație de triburi până la regele Oktar, care i-a unit sub steagul său. Odată cu Attila, care a ajuns împărat, hunii au devenit un vast imperiu în Europa centrală şi de est, învecinându-se cu imperiul Roman de Apus şi imperiul Roman de Răsărit. Una din cetăţile construite de huni a fost Cetatea Huniazilor, denumită ulterior Hunyadvar, pentru ca mai târziu, după încorporarea Ardealului în statul Român, să poarte denumirea de Hunedoara, iar ulterior, cetatea corvinilor.

  Imperiul Hun a existat până în anul 453, când împăratul Attila moare, odată cu el dezmembrându-se şi imperiul său. Hunii au fost apoi alungaţi de către triburile germanice ale lombarzilor şi mai ales ale gepizilor, care au pus stăpânire pe acest teritoriu. În jurul anului 560, avarii cuceresc Panonia, urmând perioada de dominaţie a francilor, a regatului slav Moravia Mare şi a principatelor Balatonului, până la sfârşitul secolului, când maghiarii, alt popor migrator, pătrund în Panonia;

  gepizii, de origine germanică, care în secolul al V-lea s-au stabilit în Bazinul Panonic, ajungând și în vestul Ardealului, Banat și culoarul Oltului, într-o perioadă în care administrația și armata imperiului Roman se retrăseseră la sud de Dunăre;

  vandalii, de origine germanică, care proveneau din Jutland (Danemarca de astăzi) şi care au pătruns pe teritoriul imperiului Roman între secolele III şi IV, cucerind Galia, Spania, Roma, parte din Africa de nord, înainte de a fi învinşi în anul 533 la Cartagina;

  avarii, originari din Asia centrală, și-au stabilit iniţial un hanat pe fluviul Volga și apoi în Europa centrală (secolul al VI-lea), fiind  timp de două secole o putere militară de temut între imperiul Franc şi imperiul Bizantin. În jurul anului 560, avarii cuceresc teritoriul Panoniei şi îl păstrează sub controlul lor timp de 200 de ani, până în secolul al IX-lea;

  slavii au fost un popor migrator, originar din răsărit și care, începând cu secolul I d.C. au ocupat întinse teritorii din estul şi centrul Europei, astăzi: Polonia, vestul Rusiei, Belarus, Ucraina, Moldova, Valahia, Cehia, Slovacia, Ţările baltice, Bulgaria și Yugoslavia (slavii de sud). Începând cu secolul al IX-lea, triburile slave au început să se extindă în toate direcţiile, la nord urmând râurile din pădurile ruse, ocupând teritorii ocupate de popoare baltice şi finice, asimilând multe dintre ele. Slavii erau organizați în triburi și uniuni de triburi. Aceștia erau conduși de cneji, ajutați de Sfatul bătrânilor. În secolele VII-IX, slavii au început să își constituie state, precum Cehia (numit și statul lui Samo), Serbia cu capitala la Raşka și Cnezatele ruse. Strămoșii popoarelor slave închinau osanale forțelor naturii. Nu aveau preoţi și nici temple, dar ridicau idoli în păduri. Din secolele IX și X, popoarele slave au adoptat Creştinismul. Slavii de est (rușii, ucrainienii) și o parte a celor de sud (bulgarii, sârbii, macedonenii, muntenegrenii) sunt creștini ortodocşi. Cei de la apus (cehii, slovacii, polonezii) și o parte a celor de sud (croații, slovenii) sunt creștini catolici. Musulmanii sunt bosniacii, precum și o parte a sârbilor (în Sangeac), bulgarilor (pomacii) și a macedonenilor (torbeşi, gorani). Una dintre marile realizări culturale ale slavilor a fost elaborarea alfabetului kirilic, în secolul al IX-lea. În epoca modernă s-au remarcat scriitori renumiți şi compozitori de muzică simfonică şi de operă;

  tătarii, alt popor migrator, a fost un grup multietnic de origine mongolo-turco-turanică (iraniană) dispersat pe arii întinse ale Asiei: China, Mongolia, Rusia şi pe arii restrânse în anumite regiuni ale Europei de est;

  pecenegii, originari  din  stepele  Asiei  centrale, care în secolul al IX-lea au populat nordul Mării Negre, iar în secolele XI - XII au pătruns în Peninsula Balcanică;

  cumanii, originari tot din Asia centrală, strămoşii sciţilor nomazi (antici), amestec între seminţiile turanice şi turceşti, stabiliţi în Ardeal și Panonia, între secolele XI-XIII;

  ungurii (maghiarii) descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai, care ulterior au pătruns în Europa pe cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, iar mai apoi, în jurul anilor 830, s-au stabilit între Don şi Nipru în Etelköz (Teritoriul dintre râuri). La sfârșitul secolului al  IX-lea, în jurul anilor 896, au migrat spre vest, refugiindu-se de frica pecenegilor, trecând prin trecătoarea nord-carpatică Verecke  (citit Vereţke), spre valea Tisei, în Bazinul Panonic (pe Dunărea de Mijloc). Triburile maghiare au ocupat partea estică a marii Puste Maghiare (începând cu partea de nord-est), Bihorul, Ținutul Zarandului (regiunea păstrează numele ducelui Zerind din dinastia arpadiană), Aradul şi Timişul, până la Dunăre. Prezența maghiarilor în nord-estul Bazinului Panonic a fost dovedită de săpăturile arheologice care au descoperit cimitire cu morminte ungare din această perioadă, a descălecatului (Erdély). De menționat că în aceast areal, mai multe localități poartă numele triburilor maghiare descălecătoare (Kér, Jenő, Tarján, Keszi etc.). În secolul al X-lea, maghiarii au cucerit diferite zone vestice ale Bazinului Ardealului, fapt demonstrat de descoperirile arheologice (Gáll Erwin), după care au început să întreprindă numeroase invazii în Balcani, mai ales între anii 959 și 970.

  Ducele ungur Vajk (Voic) a acceptat creştinarea* sub numele de Istvan (Szent Istvan kiraly), în anul 1001, pe care a impus-o şi poporului său şi şi-a luat titlul de rege. Mai târziu, urmaşii lui Istvan au cucerit Croaţia, o parte din coasta Mării Adriatice, a Dalmaţiei și a ţinutului Erdely (Ardeal). În anii 1141 – 1162, la iniţiativa regelui Geza al II-lea, din raţiuni economice şi militare, Ungaria, în partea Ardealului, a fost colonizată cu saşi – de origine etnică germană. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniţei regatului Ungar din sudul Erdely. Procesul colonizării germane în această provincie a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea.

  În 1223, imperiul Mongol, în urma expansiunii spre vest, învinsese o armată cumană pe râul Kalka, fapt ce a determinat retragerea cumanilor înfrânți spre Ungaria, care ducea deja o politică de  convertire a cumanilor la creştinism şi încerca de câteva decenii să-și extindă influența asupra triburilor cumane. Regele ungar Béla al IV-lea începuse chiar să folosească titlul de Rege al Cumaniei. Cererea de azil de către refugiații cumani (cca. 40.000 de oameni) părea să aducă cea mai mare parte a acestui popor sub sceptrul maghiar. Doar că mongolii îi considerau pe cumani sclavii lor, iar pe regatul Ungar o putere rivală și, deci, migrarea cumanilor în Ungaria ca pe un casus belli.

  [*Este aici locul în care trebuie amintit că toate statele medievale din Europa centrală și de est s-au creştinat în secolele IX-XI, având un conducător reprezentativ, care a acceptat botezul creştinării la ortodoxism sau la catolicism. Astfel, creştinarea Bulgariei a fost realizată de hanul Boris-Mihail între anii 852-889, care a devenit apoi ţarul Boris I al imperiului Bulgar; creștinarea Poloniei a început cu botezul personal al ducelui Mieszko I, primul conducător al statului polonez, și al curții sale, ceremonia având loc la 14 aprilie 966, la Poznan; creştinarea Rusiei s-a produs oficial odată cu acceptarea creştinismului de către Marele Cneaz Vladimir, de origine scandinavă, şi botezul poporului, eveniment ce a avut loc în anul 989.

  Observăm că SINGURUL popor medieval european care NU s-a creştinat niciodată a fost poporul Valah (denumit mai târziu: Român). Şiretenia invocată de teologia românească cum că apostolul Andrei a fost omul prin care s-a creştinat România, este expresia caracterului specific românesc: naiv şi ignorant. În primul rând, apostolul Andrei a predicat Evangelia în secolul I, până la Dunăre! (NU la nord de Dunăre, unde exista statul Geto-dac). În al doilea rând, valahii şi-au început istoria în secolul al XIV-lea, adică cu 13 secole mai târziu de  existenţa pământească a lui Andrei, neavând practic nici o legătura cu apostolul invocat.]  

  Invazia Ungariei de către mongoli a implicat convergența a patru armate,ceea ce l-a determinta pe regele Bela al IV-lea să-și retragă oastea, inclusiv pe recenții săi supuși cumani, în orașul Pesta, unde   i s-a alăturat ducele Austriei și Styriei, Frederic al II-lea Babenberg. Uciderea hanului cumanilor, Kuthen, atrage după sine trădarea cumanilor, care părăsesc Ungaria spre sud, jefuind satele prin care treceau, ceea ce l-a împiedecat pe Bela să facă joncțiunea cu armata principală de la Pesta. Avangarda mongolă a ajuns la Pesta pe 12 martie, unde a jefuit împrejurimile. Regele Bela şi-a pus în sfârșit în mișcare armata regală, dar mongolii au evitat lupta directă, recurgând la tactici de hărțuire, folosind retragerea. După o săptămână, armata lui Bela s-a oprit pe malul râului Sajó, unde s-au dat lupte grele şi unde ungurii i-au surprins pe mongoli chiar în timpul traversării râului ieşit din matcă, atacându-i cu succes şi provocându-le pierderi numeroase, tăindu-le înaintarea.

  Surprinși de succesul ungurilor, mongolii și-au readaptat tactica. Sejban  a  plecat  spre  nord  cu  un  detașament  pentru a trece râul printr-un vad, iar Subutai s-a deplasat spre sud cu inginerii săi pentru construirea unui pod improvizat. De îndată ce s-a luminat de ziuă, Batu a ordonat utilizarea mașinilor de război, pentru dispersarea arbaletrierilor. Apărarea maghiară a cedat odată cu atacul trupelor lui Sejban dinspre nord.

  În ciuda curajului cavalerilor unguri și a unui contratac care a făcut multe victime printre mongoli, soarta creștinilor era hotărâtă, oamenii lui Subutai, care terminaseră de construit podul de campanie, închizând cleștele. Dezastrul a fost de amploare, tabăra prea strânsă fiind ușor înconjurată și supusă tirului cu săgeți aprinse. Frânghiile corturilor mult prea apropiate au îngreunat retragerea și au contribuit la numărul mare de victime. Deși Batu a ales într-o primă fază să le permită ungurilor să fugă, la insistența lui Subutai,  a ordonat urmărirea învinșilor. Arcașii călări mongoli au ucis astfel  o mare parte din fugari.

  Înfrângerea de pe râul Sajo și amploarea pierderilor umane provocate au lăsat Ungaria, dar și Europa în general, expuse unei posibile cuceriri mongole, ce a dispărut în anul 1242 datorită morții marelui han Ogodei. Batu s-a văzut nevoit să întrerupă campania și să se întoarcă în Asia pentru a-și apăra dreptul la succesiune în fața adunării kurultai, Europa scăpând astfel de o nenorocire care poate ar fi schimbat istoria zilelelor noastre.

   Regele Bela al IV-lea s-a refugiat după Mohi pe coasta adriatică în castelul de la Torgir. Membrii familiei sale au fugit în Austria, unde, în loc să le acorde sprijin, ducele Frederic i-a luat ostateci cerând o răscumpărare importantă în bani și teritorii, care au fost ulterior recuperate de către Bela în mai puțin de un an, iar înfrângerea suferită a servit drept impuls pentru lucrări de amploare în domeniul construcției de castele. Atacul din 1248 a lui Nogai Han a găsit astfel regatul Maghiar mult mai bine apărat.

   În 1308, Carol Robert de Anjou, susţinut de papă, de clerul catolic şi de o parte din nobilime, a urcat pe tronul Ungariei, după care a încercat să-şi extindă stăpânirea şi asupra teritoriului dintre Carpați și Dunăre, fiind, însă, învins. În secolul al XV-lea, imperiul Otoman a început să amenințe Ungaria, dar aceasta a reuşit să-şi menţină independenţa prin lupta antiotomană condusă de către János, fiul lui Vajk, fiul lui Csorba (Ciorbo), care mai târziu, în 1409, şi-a luat numele Hunyadi, când a primit de la regele Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunyazilor, drept răsplată pentru faptele sale de arme în  luptele cu turcii. Mama lui Hunyadi Janos (tradus de către istoricii români: Ioan și apoi Iancu de Hunedoara) a fost nobila Morzsinay Erzsébet, iar tatăl său a fost regele Sigismund de Luxemburg. Hunyadi János s-a născut la Hollós, localitate situată în comitatul Torontal, între Kikinda şi Szőlős (azi Nakovo, Serbia). În 1432, Hunyadi János s-a căsătorit cu Szilágyi Erzsébet de Horogszeg, din căsătoria lor rezultând doi băieţi: László (1433) şi Mátyás (1443) – viitorul rege al Ungariei). Între anii 1441-1443, Hunyadi devine voievod al Ardealului (Erdely), apoi, între anii 1446-1453, guvernator al Ungariei, şi între 1453-1456, prinţ şi căpitan general al regatului Ungar, din care făcea parte şi Ardealul.

   După moartea lui Hunyadi Janos, la conducerea Ungariei a venit fiul acestuia, Hunyadi Matyas (1458 – 1490), cunoscut şi cu denumirea latină de Corvinus, epitet provenit de la stema familiei, care conţinea un corb, în latină corvus. Glorioasa istorie a regelui Hunyadi Matyas a fost marcată de campaniile militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg (Armata „neagră”), astfel că Ungaria   a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istorie: la vest, din sudul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia până în Bulgaria de astăzi (fără principatele valahe), conducând în uniune personală şi Moravia, Silezia, Lusaţia şi Austria inferioară !! Vorbea maghiara, italiana, croata, latina şi mai târziu, germana, ceha, slovaca şi alte limbi slave.

  După dispariţia lui Hunyadi Matyas, ţara a slăbit şi, în anul 1525, în urma bătăliei de la Mohács, turcii i-au învins pe maghiari, Ungaria încetând să mai existe ca stat, partea de mijloc a Ungariei, cu capitala la Buda, devenind paşalâc (provincie turcească), iar nordul şi vestul Ungariei devenind proprietate habsburgică. Odată cu pierderea independenței, regatul Ungar a fost împărțit în trei părți:

- partea de vest, care a fost anexată de Austria

- principatul Erdely, care a devenit independent de Ungaria

- centrul Ungariei, care a ajuns pașalâc sub stăpânirea imperiului Otoman timp de peste 150 de ani, în secolele XVI - XVII.

   După 150 de ani de ocupație otomană, în secolul al XVII-lea, Austria și alianța creștină au eliberat centrul Ungariei ocupat de otomani. Revolta maghiară pentru independență, dintre anii 1703-1711, condusă de Francisc Rákóczi al II-lea a fost îndreptată contra dominației habsburgilor austrieci, care stăpâneau și Ardealul. Abia în 1867, Ungaria a obținut autonomia lărgită, cu guvern și parlament propriu, în cadrul dualismului austro-ungar. Imperiul Austriac și-a schimbat, în urma acestui act, denumirea în Imperiul Austro-Ungar.

  (Încercările patetice ale diverşilor istorici în insistenţa de a demonstra românismul Ardealului prin „traducerea” numelor maghiare în nume româneşti, nu intră în vederile noastre; Matyas nu „a vrut” să înveţe limba română, dar care română ?!

   Întrucât în România există o comunitate mai puţin integrată social – romii, se cuvine să facem o referire şi asupra acestei comunităţi. În secolul al XI-lea, romii, de origine neoindiană, se aflau în imperiul Bizantin, de unde au pătruns în sud-estul și centrul Europei (secolele XIV-XVI), ca și în nordul Africii. Migrația masivă a romilor în Europa a început în secolul al XIV-lea, odată cu cucerirea de către turci a portului grecesc Gallipoli. Ascensiunea triburilor nomade neoindiene a fost strict legată de victoriile turcești și de făurirea imperiu Otoman, romii prosperând în interiorul lui. În principatele carpato-dunărene, în  special  în  lunca  Dunării  şi  lunca  Siretului, romii sunt semnalați la începutul secolul al XIV-lea. Aceştia, în majoritatea lor, erau robi boierești, domnești sau mânăstirești, ocupațiile lor principale fiind acelea de căldărari, fierari, aurari şi argintari, spoitori, cântăreți, găzari etc. În secolul al XIX-lea, sub influența ideilor liberale ale Revoluției de la 1848, toți oamenii au fost declarați liberi și egali, robia romilor fiind definitiv abolită în 1856.

  Asupra denumirii acestei etnii, există mai multe controverse, noi acceptându-i pe etnici ca fiind: gipteni, gipşăns, gipses (care înseamnă: deschişi, nomazi, liberi), în contrast cu: e/gipteni, egipşăns (care înseamnă: închişi, sedentari) şi nu suntem de acord cu denumiri rasiale peiorative!

  4) A patra etapă istorică: Formarea statelor medievale: Muntenia, Moldova şi Ardealul pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic

   Muntenia, denumită astfel pentru prima dată în cronicile întâilor domnitori moldoveni, este o regiune istorică mărginită la nord de  munții Carpați, la vest, de Banat, la sud și est, de Dunăre, iar la  nord-est, de râurile Milcov, Putna și Siret. Țara s-a numit inițial  Basarabia, datorită dinastiei întemeietoare a acestui voievodat, a lui Basarab I, iar începând cu anul 1862 s-a numit Țara Românească. Între anii 1328 și 1342, dinastia Basarabilor, în luptele împotriva tătarilor, a luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei-Dunăre-Marea Neagră și un aliniament de la confluenţa Trotuşului cu Siretul, la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura de vărsare a Nistrului). Ulterior, acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voievodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia. În 1484, turcii cuceresc malurile Dunării și ale Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului, denumit ulterior de către turci, Bugeac, iar de către restul Europei, Basarabia.  În anul 1241, tătarii distrug voievodatele lui Bezerenbam și Mislav. Șase ani mai târziu, în anul 1247, sunt menționați în documentul denumit „Diploma Cavalerilor Ioaniți” de către regele Ungariei: voievevozii Litovoi (probabil fiul lui Bezerenbam) și Seneslav (probabil cel care a rezistat invaziei tătare) și cnejii Ivan (în româneşte, Ioan) și Farkas (în româneşte: Lup).

  Muntenia a fost cunoscută în documentele istorice sub denumirea de Zemli Ungrovlahisko (Ungro-Vlahia), locuitorii săi fiind denumiți vlahi, ulterior, valahi. (Vlah sau valah înseamnă, în principal, om din afara ţării, balcanic romanizat).

  Procesul de constituire a statului medieval valah – Muntenia  a început în anii 1277-1279. Odată cu moartea lui Seneslav, Litovoi – voievod din zona Olteniei a ocupat voievodatul său și cnezatele lui Ivan și Farkas, refuzând să mai dea tribut ungurilor, fiind, însă, ucis în luptă. Basarab I, fiul lui Tihomir (în românește, Negru Vodă), este considerat întemeietorul Țării Românești, deoarece el a unit aproape toate formațiunile din Muntenia, inclusiv Oltenia, refuzând să mai plătească tribut ungurilor. Basarab I este menționat în izvoarele istorice cu titlul de „mare voievod și domn”. (Cuvântul basarab este de origine cumană, tatăl lui Basarab I – Thocomerius, Tihomir fiind cuman. Basarab vine de la cuvintele basar, care înseamnă a domni, şi aba, care înseamnă tată).

   Stăpânirea asupra Banatului de Severin l-a adus pe Basarab I în conflict cu regalitatea maghiară. Astfel, în 1330 a avut loc bătălia decisivă, când Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, pornește din Temesvar (Timişoara) o campanie împotriva lui Basarab, ajungând la Severin și apoi la Curtea de Argeș. În drum spre casă, într-un defileu din munți, numit Posada, armata maghiară a fost înconjurată și înfrântă de oastea valahă. Carol Robert a scăpat cu fuga în Ungaria, deghizat în hainele unei slugi de-ale sale.

   În anul 1343, Basarab I a recunoscut suzeranitatea fiului lui Carol I (Carol Robert) – Ludovic cel Mare (Nagy Lajos) asupra Valahiei. De atunci încolo Ludovic I de Anjou a purtat și titul de domn al al Valahiei Transalpine. Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, a înnoit pe 10 februarie 1355 raportul de supunere față de Ludovic I, primind în schimb Banatul de Severin și protecția regelui Ludovic. Apoi el și-a luat titlul de „Singur stăpânitor” (independent) și a întemeiat prima mitropolie a Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș (1359), iar Vladislav Vlaicu (1364-1377) a creat cancelaria domnescă, a bătut monedă proprie și a înființat o a doua mitropolie ortodoxă cu sediul la Severin. În 1368, Vladislav Vlaicu s-a înțeles cu regele maghiar pentru normalizarea relaţiilor cu ungurii, devenind vasal și primind Banatul, Severinul și Făgărașul.  

  Moldova, celălalt principat valah, s-a format având pe teritoriul său o serie de cnezate şi voievodate atestate de cronicile ruseşti şi de unele acte medievale din secolele XII-XIII. Un timp, aceste formaţiuni prestatale au ajuns sub dominaţia cumanilor, iar apoi, după 1241, a tătarilor. Regii Ungariei au întreprins mai multe expediţii împotriva tătarilor, cea mai importantă dintre acestea fiind organizată de către Ludovic cel Mare (1342-1382), prin care reuşeşte

să-i alunge pe tătari de la răsărit de Carpaţi în stepele Mării Negre, unde întemeiaseră „Hanatul Hoardei de Aur“ în Crimeea.

  Moldova (cunoscută în documentele istorice și sub numele de Zemli Rusovlahisko (Ruso-Vlahia) s-a aflat sub suzeranitatea sau influența politică a regatului Ungar, a regatului Polonez și a imperiului Otoman, fiind considerată a fi înfiinţată în anul 1359. În secolul al XIV-lea, Ungaria și-a extins influența în această zonă, unde meșterii săi sași au creat fortificații în apropierea râului Trotuș și în zona Neamțului (Baia sau Mulda – prima  capitală a Moldovei) pentru contracararea deselor invazii tătare. În anul 1285, regele Ungariei, Ludovic I, îi invinge pe tătari la răsărit de Carpați în timpul lui Vladislav al IV-lea, zis Cumanul, şi îl lasă pe unul dintre participanții la campanie, Dragoș I, cneaz de Maramureș, ca voievod al unei mărci împotriva tătarilor – Moldova. În anul 1347, voievodul Dragoş I preia conducerea acestor teritorii şi îşi stabileşte reşedinţa la Baia, fiul său, Sas, urmându-i la conducere. Se întemeia astfel statul feudal al Moldovei cu reşedinţa, probabil, la Siret.

   Mai târziu, în anul 1363, un alt cneaz din Maramureș, Bogdan I, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoș, Sas, și declară independența Moldovei. Bogdan I a domnit până la 1367, în timp ce Sas (după unii, Balc) s-a întors în Maramureș. Urmașii lui Bogdan I au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostași secui, de la care au rămas denumirile de Miklosély (Miclăușeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chișinău) și Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci).

   Ardealul  este cea mai mare regiune a ținutului carpato-dunăreano-pontic și cea mai reprezentativă zonă a Daciei antice, transformată ulterior în provincie romană. După retragerea aureliană a romanilor din provincia Dacia, bazinul inferior al Dunării a fost invadat în valuri succesive de populații migratoare, care timp de un mileniu  și-au exercitat dominația asupra spațiului, fiind atestate de surse scrise ca: anale, cronici, hagiografie și inscripții, și de descoperirile arheologice. Ardealul a fost doar voivodat, alcătuit din cnezate,   formate ca urmare a evoluției sociale și a contextului extern: dominația exercitată de populațiile migratoare. Abia după anul 1542, Ardealul devine și el principat, vasal turcilor. Denumirea Ardealului – Erdely, vine de la cuvintele erdő elve, care înseamnă „ținutul de dincolo de pădure”, latinizat Transilvania.

  În secolul al X-lea existau mici formațiuni statale pe actualul teritoriu al României până la Nistru, vasale ale Țaratului bulgar,  care se stabilesc în jurul anului 896 în Panonia, de unde se exîntind după anul 1000 asupra Munților Apuseni și a Ardealului. Ungurii pătrunseseră în centrul Europei în anul 862, unde s-au implicat în războaiele dintre moravi și francii răsăriteni. În anul 881, aceștia au ajuns la Viena, chemați de cneazul morav Svatopluk și chemați apoi şi de ducele Arnulf împotriva vechilor aliați, devastând Moravia Mare. Ulterior, au fost solicitați de moravi să lupte şi împotriva francilor, în anul 894. Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filosoful  le-a soliticat să lupte și împotriva bulgarilor. Așezările lor de pe Don au fost însă atacate de pecenegi, ce căutau teritorii, împinși de triburile uzilor, chemați de bulgari. Fiind presați de pecenegi, ungurii s-au stabilit în Câmpia Panonică între anii 895-896, de unde au întreprins expediții în Europa centrală și vestică.

  Ungurii au ajuns şi până la coasta Atlantică, în peninsula Iberică și în sudul peninsulei Italice, fiind stimulați fie de prìncipii creștini, care se aflau în război cu vecinii lor, fie de bogății. După anul 934 au întreprins numeroase raiduri în teritoriile imperiului Bizantin, în colaborare cu pecenegii. Expedițiile din Europa occidentală s-au încheiat în anul 955, odată cu Bătălia de la Lechfeld, fiind învinși de germanii conduși de Otto I al Sfântului imperiu Roman. Între timp, au fost trimiși misionari germani la unguri, aceștia fiind aduși definitiv din anul 1000 în sfera catolică. De-a lungul secolului al    X-lea, după multe expediții, ungurii s-au sedentarizat și au adoptat practici agricole de la populațiile care conviețuiau în Panonia. Sedentarizarea, evoluția socială și creștinarea au fost premisele inființării regatului Maghiar – anul 1000, când primul rege al Ungariei, Istvan, a fost încoronat ca Szent Istvan kiraly, creștinat la catolicism și cunoscut în limba română ca Sfântul rege Ștefan.

   Când ungurii conduși de ducele Almos au pătruns în Panonia, între Dunăre și Tisa stăpânea ducele Bulgariei, Kean cel Mare, și pământul era locuit de slavi și de bulgari. Între Tisa și pădurea Igfon, care se întindea între râurile Mureș și Someș, stăpânea ducele Morout, bunicul lui Menumorut, a cărei țară era locuită de hazari, cu reședința la Bihar, în româneşte, Bihor. (Hazarii au fost un popor seminomad de origine turcă, cu ascendență scită, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism, având o istorie destul de complexă, devenind în secolele IX-X imperiul Hazar, care a cuprins teritorii din Ucraina, Caucaz şi Europa de est). Ţinutul situat între Mureș și castrul de la Orșova era condus de ducele Glad de la Vidin, al cărui urmaș, Ahtum, a fost ucis în timpul domniei regelui István. Cronicarul relatează apoi pierderile teritoriale ale lui Menumorut, care a reuşit să cucerească cetatea Bihar, dar a murit fără descendenți și țara a rămas ocupată de ginerele său. Menumorut și Glad erau de origine bulgară, ducatele lor, sub suzeranitate bulgară sau bizantină.  

   Ţara lui Gelu cuprindea un teritoriu dintre Someșul Mic și Almaș, până la Poarta Meseșului, acesta fiind de origine vlaho-slavă. Ungurii, după anul 1100 au ocupat teritoriul, conducătorii maghari înlocuindu-i pe conducătorii vlaho-slavi, formând structuri politice de coabitare slavo-maghiară. Cucerirea Ardealului de către unguri   s-a prelungit până către finalul secolului al XII-lea. Pentru a-și extinde și păstra stăpânirea asupra centrului și sudului Ardealului, între secolele XI-XIII, regii Ungariei au adus coloniști din diverse colțuri europene: sași, secui și cavaleri teutoni, pe care i-a așezat pe linia Carpaților, pentru a putea apăra trecătorile.

   În anul 1366, regele Ludovic cel Mare emite diplomele regale, care condiţionează calitatea de nobil de apartenenţă la religia catolică. Viaţa politică a Ardealului este dominată în Evul Mediu de către nobilimea maghiară şi de fruntaşii saşilor şi secuilor, grupaţi din anul 1437 în UNIO TRIUM NATIONUM. Începând cu anul 1542, Ardealul devine mare principat sub suzeranitatea imperiului Otoman. Pătrunderea maghiarilor este însoţită şi de colonizarea secuilor, saşilor şi cavalerilor teutoni. Aceştia primesc privilegii politice şi economice importante şi îşi stabilesc forme proprii de organizare politică şi administrativă...

          5) A cincea etapă istorică:

            Formarea Statului naţional unitar Român

                                            

   Formarea Statul unitar naţional Român a avut loc, după cum se știe, prin unirea în două etape a celor trei state medievale: Muntenia, Moldova și Ardealul. În prima etapă a avut loc unirea Moldovei cu Muntenia,  care s-a înfăptuit prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova, și la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor divanuri ad-hoc în 1857, a determinat în cadrul Convenției de la Paris din 1858 o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, Muntenia denumindu-se, cu această ocazie, Ţara Românească. În anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice de la tronul statului al cărui artizan fusese, în locul său fiind adus germanul Carol de Hohenzollern Sigmaringen.

  Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezentă primul pas pe calea înfăptuirii statului național unitar Român. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala Bucureşti. Cea mai stringentă problemă a fost recunoașterea internațională a acestor alegeri. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de către Poartă și de către Austria drept o încălcarea Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 august/6 septembrie. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru Ioan Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza unirii principatelor valahe. Încă din a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie), Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau, chiar punând la cale o intervenție militară peste Dunăre, la care Alexandru Ioan Cuza a răspuns energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata valahă era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, l-a determinat  pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

   Astfel împlinită recunoașterea situației de facto, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru Ioan Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, armatei, administraţiei, trecându-le sub o singură autoritate. Astfel, prezența militarilor otomani a fost interzisă, iar Poarta obligată, în vara lui 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte valabilitatea legilor statului Valah. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, au fost protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

   Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Cum era de așteptat, încă din prima ședință, Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate,  în cazul unor noi încălcări ale Convenției de  la  Paris,  iar  Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861, firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate în țară inacceptabile.

   Fermitatea lui Alexandru Ioan Cuza, reacția energică a Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui Costache Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

   Deci, în urma tuturor frământărilor de veacuri, în anul 1866, odată cu începutul domniei lui Carol I (vărul lui Napoleon al III-lea), cele două principate valahe unite – Țara Românească și Moldova au devenit ROMÂNIA, care și-a câștigat independența de sub suzeranitatea imperiului Otoman, în urma războiului de independență din anii 1877-1878. La 9 mai 1877, Parlamentul a declarat independenţa, care a fost ratificată prin promulgare de către Regele Carol  I, a doua zi, adică pe 10 mai, ZI care a devenit (logic) ziua naţională a României, independență recunoscută de marile puteri abia la 13 iulie 1878! În 1881, regele a ţinut să fie încoronat în aceeaşi zi, de 10 mai, datorită respectului pe care acesta l-a avut pentru Ziua naţională a României, zi care a devenit şi ziua regelui. Aşa s-a înfăptuit staul naţional unitar –  Regatul Român.

   Anomalia care a avut loc cu ocazia unirii Principatelor şi astfel      a întemeierii Statului naţional Român, o constituie faptul că din cele două Principate, doar Muntenia a fost completă, al doilea Principat participant la unire fiind doar o parte din el şi anume, numai Moldova de vest (de la dreapta Prutului), pentru că Moldova de est (dintre Prut şi Nistru, inclusiv Transnistria) a continuat să fie inclusă în imperiul Țarist, rapt teritorial înfăptuit încă din anul 1812.

   Această reparaţie istorică s-a realizat abia în anul 1918, din păcate, însă, pentru puţin timp, respectiv până la dictatul din 1940. În ciuda celor peste 100 de ani de administraţie rusească, Moldova în totalitatea ei a rămas omogenă din punct de vedere social, locuitorii având aceleaşi obiceiuri, aproximativ acelaşi caracter, păstrându-şi în general aceeaşi arhitectură – criteriul cel mai semnificativ în aprecierea asemănărilor şi deosebirilor dintre popoare, naţiuni etc.

   La 18 octombrie  1883,  Carol  I  a încheiat  un  tratat  cu  Otto  von Bismarck, prin care se consfinţea aderarea României la Tripla Alianţă  (Puterile  Centrale).   În  pofida  acestui  tratat  de  aderare, România nu a participat la Marele Război alături de Puterile Centrale, declanşat în anul 1914, urmărind în schimb desfăşurarea acestuia, pentru ca apoi, luând exemplul Italiei din 1915, să trădeze şi ea Tripla Alianţă în 1916, alăturându-se în război Antantei (Tripla Înţelegere). Astfel, simţind slăbiciunea imperiului Austro-Ungar, România urmăreşte întregirea teritoriului regatului Român, pe care  o reuşeşte atât prin învingerea armatei maghiare, cât şi prin diplomaţia brătienilor la nivel european. Momentul cel mai favorabil, de care a profitat România, l-a constituit instalarea guvernului bolşevic în martie 1919 la Budapesta, condus de Bela Kun. Ionel Brătianu foloseşte argumentul suprem: numai armata română este capabilă să apere Europa de extinderea sovieticilor. Din acest motiv, marii învingători de la Paris au dat undă verde intervenţiei, stabilind graniţa româno-maghiară așa cum este astăzi, cu Ardealul alipit la regatul Român. Armatei Române i s-a dat ordin să treacă la acţiune, luptele dintre trupele române şi trupele  guvernului sovietic de la Budapesta fiind dure, mai ales la începutul confruntărilor. În cele din urmă, din considerente strategice, armata Română a ocupat Budapesta și în felul acesta revoluţia bolşevică a fost definitiv înfrântă în aprilie 1919.

  Între timp, pe 27 martie 1918, Moldova de est revine la matcă, devenind parte integrantă a regatului Român, iar în vara anului 1920 are loc la Paris Conferinţa de Pace, și puterile europene recunosc frontierele lărgite ale României, la 4 iunie 1920. Regatul României începe să se consolideze – prin reforma agrară şi electorală şi în 1923 prin modernizarea Constituţiei. Singurul vecin care nu a recunoscut România Mare a fost URSS-ul. Primul tratat politic cu Moscova      a fost semnat abia după cel de-al doilea război mondial, când România era ocupată de trupele sovietice şi pierduse din nou Basarabia (Moldova de est).

   Cu toate că teritoriul actual al României, din care lipseşte Moldova de est, este inalienabil, trebuie să remarcăm că Ardealul (în germană, Siebenbürgen)  este deosebit, în special prin arhitectură, de statul Român iniţial, creat prin unirea principatelor valahe. Arhitectura Ardealului este mult mai asemănătoare cu arhitectura  austro-unagră și germană, în cea mai mare parte, în special în zonele cu populație preponderentă de etnie germană. Se poate remarca cum în alte zone, de exemplu în județele Arad, Caraș Severin, Maramureș, unde influența slavonă a fost mai puternică, arhitectura este apropiată de cea a țărilor valahe, pentru ca în județul Alba să predomine o populație foarte asemănătoare celei din Moldova, rezultată din cea mai importantă migrație moldo-valahă către Ardeal, migrație din care au rezultat și numeroase localități rurale în județele Bistriţa Năsăud, Cluj, Sălaj, Maramureş etc. și un județ prepondernt valah – Alba. Nu este întâmplător că în această provincie, primele unități de învățământ de stat în limba română au început să ființeze abia după anii 1920, odată cu încorporarea Ardealului în regat.

   Dar cum majoritatea graniţelor terestre s-au cucerit prin forţă şi diplomaţie, nimeni nu poate emite pretenţii de exceptare de la regulă, inclusiv acele câteva minţi înfierbântate de naţionalitate maghiară, ca reacţie la acţiunea de falsificare a istoriei de către  numeroasele minți înfierbântate românești șovine!

       6) Cauzele paradoxului românesc:

           Cel mai bogat biotop/cea mai săracă ţară  

   În condiţiile existenţei unui spațiu atât de bogat, chiar în inima unei civilizaţii de necontestat, este mai mult decât normal să te întrebi de ce există o țară atât de săracă și ce cauză majoră determină paradoxul poporului aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, care nu reprezintă nici măcar 90 locuitori/km² ?! Fireşte că cel flămând şi însetat este uşor de condus la nivel mental, cu preţul unui blid de linte şi mai ales cu preţul gâdilării firii prin a fi lăudat că el este cel mai bun din lume. Astfel, o mică parte din populaţie, privilegiată, are tot interesul să lanseze sau cel puţin să faciliteaze lansarea de scrieri al căror conţinut îl constituie ridicarea la rang de apoteoză a naţiunii din spaţiul carpato dunărean, pentru ca aceasta să nu-şi mai pună problema traiului decent şi a bunăstării, ci să se amăgească cu dulcegării izvorâte la nivel de egὸ. Redăm în continuare cauzele teribilului paradox românesc, ce îşi au rădăcina tocmai în istoria şi biotopul carpato-dunăreano-pontic. Să le luăm pe etape.

 1⁰  De la geto-daci, românii au preluat Dumnezeul – la origine Om, căruia i se aduce închinare şi care, sprijinindu-se pe viclenie, s-a dat drept Dumnezeu suprem. Iată de ce poporul, încă din formare, a îmbrăţişat cultul ortodox, pentru ca mai târziu să se închine unui om, aşa cum a făcut cu Nicolae Ceauşescu, pe care l-au numit Demiurgul (care înseamnă creatorul lumii, deci mai mult decât un Dumnezeu!), altor oameni precum înalţi prelaţi, personalități politice şi chiar unor oseminte, manifestându-şi astfel starea jalnică în care se află.

   Unicitatea adorației dumnezeului-Om s-a răsfrânt până în zilele noastre, astfel încât România este singura țară din lume care:

 – Îl consideră pe Iesus Cristos ca pe un personaj după modelul lui Zalmoxe (!)

– îl consideră pe apostolul Petru triplu lepădat de Cristos, în antiteză cu originalul grecesc și cu oricare altă traducere

– a schimbat denumirea existentă în Scriptură de Drakon, Dragon, Drache - denumirea alegorică a imperiului Roman refăcut de la sfârșitul vremurilor, simbolul Diavolului, în balaur (Apoc. 12.7-9)

– propovăduiește pe toate meridianele Globului pocăința și ortodoxismul 

– se închină cel mai mult la morți (denumiți sfinți!) și la oseminte ale diverșilor morți, denumiți, de asemenea, sfinți.

 2⁰  De la romani, românii au preluat aroganţa, trufia şi infidelitatea. Trădarea, consecinţa infidelităţii, care s-a manifestat în numeroasele cazuri de asasinare ale împăraţilor romani, şi-a pus amprenta şi la „urmaşii” Romei, astfel încât chiar Demiurgul adulat atâţia ani a fost asasinat atunci când „s-a ivit” ocazia. Şi, bineînţeles, cea mai concretă  preluare a fost denumirea actuală a ţării care ocupă spaţiul carpatin – România. Cât de bine ar fi fost să fim originali şi să avem propria-i personalitate, numindu-ne în mod justificat Carpatia și nu să preluăm o denumire a simbolului sclaviei mondiale, denumire pe care chiar și Italia a repudiat-o ca nume statal.

 3⁰  De la diversitatea multietnică ce a fiinţat pe vechiul teritoriu geto-dac, românii au preluat eterogenitatea fizică şi psihică, manifestată prin labilitatea caracterologică a întregii populaţiei, astfel încât poporul român nu a terminat niciodată războiul alături de partenerii inițiali de alianță, aflându-se într-o permanentă stare conflictuală, atât interetnică, cât și intraetnică !

   Este demn de remarcat că în secolele XV-XIX-lea, prin prezența sa, imperiul Otoman a produs o puternică influență asupra structurii etnice a țărilor din Europa, dar mai ales a celor două principate valahe, motiv pentru care, noul stat european – România nu s-a eliberat nici de sub Rusia și nici de sub Ungaria, ci de sub TURCIA! Istoricii noștri au trecut sub tăcere această influență substanțială turcească asupra structurii etnice a popoarelor valahe, care nu constituie nici o surpriză în condițiile conviețuirii turco-valahe timp de sute de ani!...

  De aceea, între principatele valahe și imperiul Otoman a fost mai mult timp de pace și conviețuire decât de război! Amintind din cei trei români care s-au războit cu turcii, pe Mihai Vodă, născut în Oltenia la Târgul de Floci, putem vedea și în cazul său legătura strânsă cu Înalta Poartă, care l-a numit voievod al Munteniei, după ce acesta și-a plătit scaunul cu bani de la creditori. Referitor la plata creditorilor, putem spune cu regret că Mihai Vodă (denumit mai târziu de către istorici: viteazul) este cu adevărat un model negativ, de care trebuie  să  ne  rușinăm.  Iată  ce  ne  relatează  Enciclopedia României  despre  acest  fapt:  La  13  noiembrie  1594,  voievodul Mihai şi-a anunţat creditorii că îi va plăti, motiv pentru care i-a chemat la vistierie. După ce toţi creditorii au intrat în clădire, aceasta a fost incendiată, iar creditorii atacaţi cu tunurile. Cei care au scăpat de tunuri şi de foc au fost ucişi de soldaţii lui Mihai. Garnizoana turcă, de 2.000 soldaţi, a fost şi ea masacrată.

  Așadar, fizionomia, cleptomania, pasiunea de emigrare, delăsarea, manèlele sunt caracteristici turcești, nefiind deloc asemănătoare cu cele ale maghiarilor, germanilor sau chiar ale slavilor în general. Toate aceste motive au generat situaţia dezastruoasă în care se află România de astăzi, în care „duşmanii” ţării sunt cei care s-au angajat să muncească cinstit și productiv, iar „justiţiarii” sunt cei care îi domină şi îi conduc pe aceştia.

  Ceea ce merită subliniat în mod deosebit este modul în care a luat naștere statul aflat pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic. Încă din secolul I d. C., slavii şi-au făcut prezenţa în estul Europei, pentru ca odată cu căderea imperiului Roman, să-şi consolideze tot mai mult poziţia teritorială, astfel că, începând cu secolele IX-XIV, să ia naştere statele medievale europene, fireşte, de origine slavă: Cehia, Polonia, Slovacia, Serbia, Bulgaria etc. Două ţări au făcut excepţie de la regulă: Ungaria (care a avut obârşie huno-fino-ugrică) şi România, care şi-a renegat obârşia slavă, împrumutând stirpea latină, motiv ce a determinat pe celelalte popoare să numească statele carpato-dunărene: vlahe (valahe), adică formaţiuni statale aflate „în afară”, rezultând astfel primul şi unicul stat de pe Glob autoproclamat latin, de religie ortodoxă !!             

  Și iată că labilitatea socială îmbrăţişată de către statele valahe a dus la formarea unui popor total eterogen, motiv pentru care, România actuală a ajuns campioană nedorită în nenumărate domenii:

- satele cele mai înapoiate din Europa (cu mici excepţii)

- venitul minim garantat la limita de subzistenţă

- învăţământul în degringoladă, ceea ce a dus la creșterea             

îngrijorătoare a numărului de analfabeţi

- cel mai mare număr de cerşetori şi hoţi ai diasporei româneşti

- cel mai mare număr de accidente mortale pe drumurile României

- cea mai numeroasă corupție

- cea mai scăzută asistență medicală.

7) Contribuţia esenţială la formarea statului naţional român:                

                      Crearea şi evoluţia limbii române  

    Așa cum am văzut, în urma marilor migraţii au luat naştere pe teritoriul Europei centrale şi de est numeroase state medievale. Slavii au fost principalul popor migrator care a contribuit substanţial la formarea acestor state medievale europene, din care amintim: Polonia (secolul X), Moravia Mare (secolul IX), Cehia (secolul IX), statele Iugoslve (secolele X-XI) şi principatele Vlahe (secolul XIV).

  Desigur, elementul cel mai important care semnează „certificatul de naştere” a unei ţări de sine stătătoare este limba, motiv pentru care vom face referire, în cele ce urmează, la crearea şi evoluţia limbii române, contracarând ideea existenţei limbii române moştenite, prin lansarea pătimașă a argumentelor de susținere a priorității terestre absolute a României Dacice, acţiune care urmăreşte, de fapt, elaborarea Tezei de bătrân continent al Europei, imperioasă pregătirii Fiarei a 8-a Romană !! Orice om de cultură medie știe că „bătrânul” continent este Asia, urmat în istorie de Africa, Europa fiind „bătrână” doar prin Grecia ! În acest sens, nu e de mirare că Vaticanul, printr-un pigmeu – Micheal Ledwith, fost consilier al lui Ioan Paul al II-lea, susține că românii nu sunt de origine latină, ci latinii sunt de origine româno-dacică (sic!), aducând drept argument cercetările pe bază de ADN, care ar fi dovedit că „întâi au fost dacii și apoi romanii” !!

  Desigur, nu mai surprinde pe nimeni cinismul unor asemenea ignoranți, care nu cunosc nici măcar noțiuni elementare de chimie și biochimie, inclusiv despre ADN, o substanță macromoleculară, complexă, care pentru a îndeplini rolul său genetic, este foarte reactivă și, implicit, BIODEGRADABILĂ !!! A afirma că cercetarea fosilelor se poate face pe bază de ADN, este o absurditate și o cacialma, înghițită ușor de către toți neavizații, nu și de către specialiștii în domeniu. ADN-ul nu este o cenușă, un reziduu, cum consideră așa-zișii cercetători, ci este o substanță genetică, care dacă nu ar fi în primul rând (bio)reacativă, nu ar exista viață ! ADN-ul prelevat pentru probe în vederea analizelor se păstrează în mediu steril, la rece, pentru că în caz contrar se degradează iremediabil.

  Metodele utilizate de către așa-zișii cercetători-arheologi prin determinarea ADN-ului diverselor fosile, nu sunt decât niște șabloane fabricate „la comandă”, ale căror rezultate aleatorii sunt adaptate astfel încât tot ce se afirmă dinainte, să pară perfect atestat. Şi nu este o surpriză iresponsabilitatea morală, pentru că tocmai acesta este scopul urmărit: combaterea Prezenţei Creatorului Unic. 

  Obsesia justificării etnice a teritoriului carpato-dunăreano-pontic prin strămoșii geto-daci reprezintă principala preocupare a tuturor românilor, ajunși într-o stare euforică coroborată de o trufie greu de înțeles. Își justifică cumva Canada actuala prezenţă teritorială prin strămoșii canadieni existenți în partea superioară a continentului Nord-American? Îşi justifică Statele Unite ale Americii actuala prezenţă teritorială prin existenţa strămoşilor americani în partea centrală a aceluiaşi continent ? Față de cine și-au cucerit independenţa cele 13 colonii britanice de pe actualul teritoriu american? Faţă de Regatul unit al Marii Britanii! Mai are vreo pretenţie   Marea  Britanie   asupra   vechilor  colonii  britanice?  Îşi justifică Australia şi ţările latino-americane existenţa teritorială prin aborigeni, awași, mayași, azteci? Atunci de ce trebuie să-şi justifice România prezenţa teritorială în spaţiul carpato-dunăreano-pontic??!! De ce e necesar să se facă de râs în faţa întregii lumi inventând tot felul de aberaţii despre protocronismul terestru al geto-dacilor, inclusiv prin intermediul unor lunatici de prin Germania, Anglia, Italia, Belgia, SUA și, bineînțeles, din România, care nu au nimic de a face cu istoria pământeană?

  Este de neînțeles insistența pînă la absurd în susținerea cu orice preț a continuității* poporului român din daci și protodaci, ca și cum am fi singurii locuitori de pe Planetă care nu am avea dreptul la existență fără să fim urmașii cuiva!!! Nici pe greci, nici pe chinezi, nici pe germani, ruși, mexicani, brazilieni etc, nu i-a interesat să-și justifice prezența etnică pe meleagurile statale în baza existenței   neapărate a unor strămoși! Prioritatea intelectualităţii româneşti ar trebui să fie prezentul şi nu fosilele trecutului. Un popor care se prea laudă cu trecutul, nu are prezent; şi dacă nu are prezent, nu are nici viitor.   

  *[Istoria ne arată că nu există ţară pe Pământ care să fiinţeze exclusiv ca urmare a continuităţii strămoşeşti. Singura excepţie de la regulă o constituie Israelul, a cărui istorie a fost prezentată cu lux de amănunte în cele de mai sus. Pentru a atesta teoria, vom prezenta evoluţia istorică a statului Tunisian, începând cu statul de origine, Cartagina.

   Statul cartaginez a fost înfiinţat în secolele IX-VIII î.C. de către coloniştii fenicieni, stirpe din Kam, al doilea fiu al lui Noe. Dialectul vorbit al noului stat  format, Kart Hadaşt, s-a numit limba punică, de origine semită. Forma de guvernământ a fost monarhia, urmată de republica oligarhică, în timpul căreia, Cartagina a devenit un imperiu maritim şi terestru, dar şi o însemnată comunitate creştină. Puternica influenţă grecească a făcut din Cartagina una din principalele civilizaţii ale antichităţii, ceea  ce  nu  era  deloc  pe  placul Romei antice, care şi-a urmat destinul de distrugere, prin cele trei războaie punice, în urma cărora, Cartagina a fost desfiinţată ca stat de jure şi de facto în anul 146 î.C., poporul cartaginez fiind nevoit să ia drumul pribegiei, devenind astfel diasporă, mulţi dintre locuitorii ei  fiind vânduţi ca sclavi de către Fiara romană. Timp de peste o sută de ani, statul înfloritor, Cartagina, a devenit un teritoriu rămas în paragină, căpătând, fireşte, statut de provincie romană. Abia în timpul generalului de armată, Caius   Iulius (care a pus bazele viitorului imperiu Roman), se elaborează proiectul de reconstruire a vechii cetăţi  Cartagina, proiect realizat în timpul împăratului Octavianus Augustus, care colonizează noua cetate în anul 29 î.C. şi pe care o denumeşte Colonia Iulia Concordia Cartago. Astfel,  „Noua  Cartagină” devine în următorii ani al cincilea oraş al imperiului Roman, în care limba vorbită este, fireşte, limba latină vulgata.

   Iată că istoria cartagineză s-a întrerupt pentru 175 ani (-146÷+29), dar niciodată poporul feniciano-punic nu a mai revenit în vechile graniţe, pentru că a fost, ca diasporă, asimilat de alte popoare. Aşa cum se cunoaşte, noii locuitori ai teritoriului cartaginez, caracterizaţi de laşitate, după cum s-a întâmplat şi în cazul celor care au făcut Dacia provincie romană, au dat bir cu fugiţii la apariţia vandalilor, care pun stăpânire pe provincia romană a Cartaginei (439 d.C.), ulterior recucerită de bizantini până în anii 695-697, când vechea cetate a Cartaginei intră în stăpânire arabă, construindu-se alături şi o altă cetate – Tunis, devinită curând cel mai important centru islamic din Africa de nord.

   Recapitulând pe scurt istoria Cartaginei, aceasta a fost la început o cetate, care   a devenit apoi capitala unui imperiu comercial – maritim şi terestru, de origine kameză (hamită), vorbitor de limbă semită și care apoi este distrusă de Fiara romană și colonizată cu alte etnii (romanizate), pentru ca în final să devină un alt popor, o altă seminţie, o altă limbă, o altă structură etnică: 98 % arabi, 1,2 % berberi, 0,8 % alte etnii, şi o altă structură religioasă: 98 % islamici, 1 % creştini, 1 % evrei şi alte religii. S-a întors diaspora punică (cartagineză) pe vechile teritorii vreodată? Și dacă Tunisia, cu o discontinuitate socială teritorială de 175 de ani, nu pretinde că este continuatoarea Cartaginei, cu cât mai mult România, cu o discontinuitate socială de 1000 de ani, nu poate pretinde că este continuatoarea Daciei antice !!]...

   România şi-a cucerit independenţa de stat în războiul antiotoman din 1877-1878, şi-a cucerit întregirea teritoriului în războiul antiungar din 1919, atât independenţa, cât şi întregirea teritoriului fiind recunoscute prin tratatele internaţionale din 13 iulie 1878, respectiv, 4 iunie 1920. Nu este nevoie să fie aduse nimănui argumente nici că românii sunt aici de 5.000.000 de ani, nici de    50.000 de ani, nici de 5.000 de ani. România este aici, se numeşte astfel din 1866 şi este stat naţional independent, în UE și atât!

   De aceea, nu avem nici un motiv să nu relatăm istoria aşa cum este ea şi NU cum a fost trasată de „marele mentor” al neamului românesc, „geniul” Carpaţilor. Ne-am săturat să ne scăldăm în laude deşarte şi să uităm că pentru a avea o naţiune civilizată trebuie să gândim creativ şi să valorificăm cel mai de preţ capital din Univers: creierul uman! Din păcate, gândirea acestui popor a fost şi este divergentă, conflictuală şi distructivă când scopul este plusvaloarea şi dezvoltarea armonioasă a ţării, şi este convergentă în scopuri distructive, mai ales când e vorba de relaţiile sociale naţionale şi internaţionale. 

  Ceea ce ar trebui să dea de gândit şi să constituie un mare semnal de alarmă, este situaţia lamentabilă a majorităţii românilor, aflaţi la limita subzistenţei şi chiar sub această limită, în condiţiile în care teritoriul carpato-dunăreano-pontic este cel mai bogat biotop uman: estuarul celui mai important fluviu european, ieşirea la Marea Neagră, prezenţa cursului inferior al Dunării, păduri, zone turistice, bazin hidrografic, câmpie, deal, podiş, munte, bogăţii minerale – petrol, sare, metale neferoase, cărbune, metale radioactive etc, etc.

   O țară precum Kuwaitul a reușit să aibă unul din cele mai ridicate niveluri de dezvoltare din lume doar cu o singură bogăție!! Dar România cu atâtea bogății a reușit să aibă unul din cele mai scăzute niveluri de dezvoltare din Europa!!! De ce? Pentru că atunci când mintea începe să se întunece din cauza inundării trufiei, nici cel mai elementar lucru nu mai poate fi văzut, nici cel mai clar argument nu mai poate fi acceptat...

  Cauza naturală a îmbrăţişării limbii cu caracter latin a fost cât se poate de  logică, pentru că NUMAI cu acest argument a fost posibil ca cele două principate valahe, deseori incluse în imperiul Ţarist, să se elibereze de Slavi, precum Coloniile britanice americane de Marea Britanie. Nu este întâmplător că la curtea Munteniei, ca şi la curtea  Moldovei, limba oficială era limba rusă şi nu este întâmplător că lexicul limbii Principatelor valahe unite a fost de structură kirilică (slavonă) până în anul 1862, când Muntenia a căpătat denumirea de Ţara Românească, pentru ca apoi, în 1866, Principatele unite să se numească România, țară aflată sub suzeranitate otomană.

  Iată că pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, brăzdat în lung şi în lat de diverse popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, cumani, pecenegi, slavi, unguri, mongoli, tătari, turci etc, se cristalizează  două seminţii de bază: slavă şi maghiară. Unele din ele au migrat spre vest, altele au fost asimilate de către maghiari, cum ar fi cumanii, altele au fost asimilate de slavi, care au format atât naţiuni catolice: cehi, polonezi, croaţi, cât şi ortodoxe: sârbi, bulgari etc.

 Dovada cea mai de necontestat privind cristalizarea etnică o constituie DENUMIRILE GEOGRAFICE (toponimile) DIN ZONA TERITORIALĂ CARPATO DUNĂREANĂ. Astfel, în regiunea Olteniei şi a Banatului, denumirile slavone sunt majoritare: Craiova (ţinut mărginit), Dolj (regiune de câmpie), Gorj (regiune de munte), Lipova, Orşova, Turnu Severin (cetatea de nord), Ciacova, dar şi în celelalte regiuni: Târgovişte, Dâmboviţa, Prahova, Snagov, Bucov,

Moldova, Bucovina (Ţara fagilor), Bălgrad (Oraşul alb) şi multe, multe altele.

  Un alt argument (categoric) al caracterului slav al zonei îl constituie îmbrăţişarea cultului ORTODOX. Aşa cum arătam mai sus, multe din ţările slave europene au devenit catolice, dar nici o ţară latină nu a devenit vreodată ortodoxă! Principatele valahe şi-au păstrat caracterul ortodox moştenit de la slavii care s-au instalat în estul Europei, inclusiv în ţinutul carpato-dunăreano-pontic. Chiar şi zeul Kraciun, sărbătorit la 25 decembrie, este preluat de la slavii migratori. Dacă mai punem la socoteală și faptul că pe teritoriul carpato-dunărean s-au format în evul mediu primele cnezate și voievodate, putem constata fără echivoc prezenţa esenţială a toponimiei slave în tot ţinutul moldo-vlah şi chiar în cel ardelean. Kнеаз (cneaz), cuvânt pur slavon, înseamnă prinţ, conducător, administrator teritorial, iar воевод (voievod), din aceeaşi limbă, înseamnă guvernator.

  Un al argument peremptoriu îl constituie alfabetul şi fonetica limbii poporului actual al ţinutului carpato-dunărean. Astfel, alfabetul uzitat a fost cel slavon, iar alfabetul latin a început să fie utilizat abia după anul 1850, înlocuirea integrală a alfabetului slavon fiind decretată, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1862. Alfabetul latin nu a putut fi preluat ca atare, fiind necesare numeroase litere (semne) suplimentare, care din alfabetul slavon nu ar fi lipsit: ц (ţ), ш (ş), э (ă), ы (î, â), ю (iu) я (ia), ё (eo), й (i scurt), ь (consoană înmuiată). Şi în timp ce primele patru litere nu le putem utiliza fără diacritice în scopul unei scrieri corecte, lipsa următoarelor cinci se resimte din plin în vorbirea corectă. Astfel,  cuvintele terminate cu sunetul ia, le citim ca şi cum ar avea la sfârşit o literă (un semn) care să ofere acest sunet, dar care de fapt nu există. Exemplu: Ro-mâ-ni-a, Ma-ri-a! De asemenea, cuvântul menü nu-l  putem  citi  corect  din  lipsa  sunetului  ю,  fiind  nevoiţi  să-l pronunţăm menìu. Şi lipsa literei ё implică probleme în pronunţia cuvintelor masёr, boxёr etc. Şi în sfârşit, lipsa semnelor й şi ь duce la pronunțări ambigui la cuvintele terminate în i precedat de vocală și mai ales precedat de consoană, unde nu pronunțăm sunetul i ca în Bari, Napoli etc, ci ca un fel de i pierdut.

  Structura lexicului românesc conţine puţine cuvinte latineşti, astfel încât dacă limba română ar fi nevoită să utilizeze numai aceste cuvinte, românii ar fi nevoiţi să vorbească prin semne, ca surdo-muţii! Lexicul românesc este (aşa cum vom vedea mai jos), în marea lui majoritate, de origine franceză!! Conjunctura preluării limbii vorbite de români a fost prezenţa celor doi împăraţi ai Europei, Napoleon I, care a pregătit terenul culturii şi limbii franceze, şi Napoleon al III-lea, care „a înfăptuit” răspândirea culturii şi limbii franceze la nivel european, între anii 1852-1870. Deci, limba română este limbă de origine latină, NU datorită dacilor şi nici romanilor, ci francezilor!!  

  Din dicţionarul de împrumuturi lexicale din limba franceză DILF: Cuvinte împrumutate din limba franceză, Editura Universitară Craiova 2009, putem constata că, practic, toate cuvintele existente în lexicul român sunt de proveniență franceză!! Deci, latinitatea limbii române nu are nici o legătură directă cu limba vorbită de români, ci doar o legătură indirectă, prin intermediul lexicului francez, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea! Ceea ce nu subliniază, însă, colectivul care a elaborat lucrarea (Adriana Costăchescu, Daniela Dincă, Ramona Dragoste), este faptul că marea majoritate   a cuvintelor înscrise în dicţionar au, la rândul lor, obârşie grecească!

Inclusiv fonetica franceză, în mare parte, este de inspiraţie grecească, exemplu: ou, citit u, ai, citit e etc...

  Desigur, lansarea ideii de protocronism terestru al Daciei, în condiţiile prezentării disertaţiei de mai sus, referitoare la Sumer, Egypt, Hyndus, Grecia şi Israel, constituie efectul unei analize extrem de superficiale şi de simpliste, analiză lipsită de orice logică și de argumentație serioasă. Argumentul protoscrierii terestre prin invocarea celor 3 tăbliţe ceramice „găsite” la Tărtăria, un sat din  judeţul Alba, localitate care, coincidenţă sau nu, înseamnă iad sau locuinţa Tartorului (Diavolului), este pueril și de-a dreptul ridicol. Din cele trei relicve ceramice, două sunt găurite și acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar. Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii...

  Presupunând că începutul scrierii terestre a fost pe teritoriul Daciei (la Tărtăria), conform evoluției firești, în vremea sumeriană, scrierea dacică ar fi trebuit să fi fost superioară acesteia, pentru ca în vremea lui Burebista să fie chiar net superioară, asfel încât, opera dacică, mai veche decât cea romană (sic!), să fie cea mai avansată din lume ! Dar așa cum am văzut, Dacia nu ne-a lăsat nici un fel de moștenire de carte, precum ne-au lăsat Grecia și Roma, astfel încât întâietatea dacică la nivel planetar, avansată de diverse minți înfierbântate, rămâne doar un maxim istoric al prostiei umane și atât.     

   Ceea ce se ignoră în toată argumentația intransigentă a continuității dacice a României – limba de moștenire romanică, este studiul științific referitor la formarea și evoluția limbii specifice fiecărui popor în parte. Actuala teorie explicativă despre limba vorbită de către națiunea română este superficială și prezentată în majoritate de ageamii, care pe lângă incompetență, își manifestă și disprețul față de specialiștii în domeniu, etalând o falsă apoteoză la adresa țării locuitoare a teritoriului carpato-dunăreano-pontic.

  Nu există pe Terra limbi moștenite de la generaţiile străvechi, cu excepția statelor antice care și-au păstrat structura etnică până în zilele noastre: Israel, Grecia și unele state din Asia și Africa. Teza românească nu are nici o acoperire logică şi nici faptică, neexistând absolut nici o <moştenire de carte> antedacică şi dacică, care să constituie măcar model pentru actuala limbă română!  Singurele argumente pe care se sprijină teza absurdă sunt diverse elemente tulburate, autodeclarate şi declarate savante, susținute de oamenii profani, bazate implicit pe numeroase falsuri, așa cum este și interpretarea moldovencei Viorica Enachiuc din Codexul Otto Gyurk – despre care vom relata ulterior.

 Fiecare popor și-a creat pe parcursul istoriei o limbă, o administrație socială, pentru că totul, în materie, are un început, o origine. (Oare numai România nu trebuie să aibă propria origine ? Ea trebuie să provină neapărat dintr-o altă țară care să posede origine?!).                                                     Cristalizarea primelor elemente ale viitoarei limbi românești a început în secolul al XVII-lea, când primii cronicari (letopisari) – Miron Costin și Grigore Ureche (de origine poloneză, având numele traduse în românește) și Ion Neculce (de origine rusă, cu numele tradus, de asemenea, în românește) au inițiat crearea unei limbi noi prin înlocuirea a numeroase cuvinte slavone cu cuvinte latine, dându-le o formă, pe cât posibil, diferită. Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui  Joachim Bielski și o cosmografie latină.      

  Printre scrierierile de pionierat se remarcă letopisețul, cuvânt slavon, format din let (лет) – timp anual și pisati (писать) – a scrie, având drept conținut cronici scrise cu cuvinte poloneze, rusești, maghiare, grecești, germane și latine, frazele fiind greoaie, amestecând sintaxa slavă cu cea orală italiană, scrierea fiind, practic, liniară, având, totuși, o mare însemnătate, întrucât aceste cronici au constituit începuturile limbii române de mai tîrziu. Așa cum Grigore Ureche însuși afirma: așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, tot astfel și lucrarea noastră, în acord firesc cu opinia cronicarului, iese din lanțul gregarist și prezintă adevărul istoric și totodată, valoarea și efortul celor care au contribuit la formarea și perfecționarea limbii române. 

  A urma traseul absurd de preluare a limbii străvechi a dacilor de către limba română, înseamnă a nesocoti activitatea laborioasă a adevăraţilor corifei prin care s-a întemeiat statul românesc şi mai ales limba română, şi a accepta fără discernământ unul din falsurile istorice din cele mai evidente. Continuând tradiţia cronicărească, reprezentanţii istoriografiei româneşti încep scrierile în noile condiţii interne, fiind supuşi altor influenţe culturale. Umanismul, care pătrunde atît prin filiera poloneză (în Moldova), cât şi prin cea italiană (în Ţara Românească), chiar dacă nu înlătură complet, modifică totuşi substanţial vechile cadre slavo-bizantine.

  În secolele XVII-XVIII se remarcă grecul Constantin Cantacuzino – în Valahia și rusul Dimitrie Cantemir – în Moldova. Apoi, Ion Budai Deleanu (1760-1820) aduce şi el contribuţii substanţiale la propăşirea limbii române, prin publicarea lucrărilor: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae (Bazele gramaticale ale limbilor Romanice sau a așa-numitelor Valahe), în 1812 şi Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov 1818.     

  O nouă etapă în evoluţia limbii române, o constituie publicarea în 1836-1838, de către lingvistul german Friedrich Diez, a gramaticii  limbilor romanice în trei volume, transformând caracterul slavon al limbii în caracter latin, coroborată cu elaborarea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat, apărut în 1825.

  Un alt lingvist de certă valoare a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) care are meritul deosebit de a fi iniţiat publicarea izvoarelor slave, interne şi externe, fără utilizarea cărora nu putea fi cunoscută şi scrisă istoria noastră medievală. El este de fapt primul nostru istoric care cunoaşte temeinic toate limbile slave. Format în mediul polonez şi rusesc, vorbea perfect aceste limbi, ce i-au uşurat studierea celorlalte limbi slave. Cunoştea, de asemenea, limbile latină şi greacă, franceză, spaniolă şi o parte a celor germanice.

  Şi, în sfârşit, ultima etapă importantă în evoluţia şi desăvârşirea limbii române este opera marilor scriitori români de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Ion Luca Caragiale şi mai ales, Mihail Eminovici, cunoscut sub pseudonimul Eminescu. Cuvintele scriitorului Ion Druţă sunt cele mai elocvente în expunerea acestei realităţi incontestabile: Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decât o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăţie spirituală a poporului, să cunune frumuseţea cu întelepciunea. (...) Eminescu a suflat o viaţă nouă întregii noastre limbi, angajand-o în luptele cele mai grele, şi culmile pe care le-a dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre.

   În concluzie, limbile se crează şi nu se moştenesc !! Acest adevăr nu necesită demonstraţie neapărat istorică, pentru că chiar sub ochii noştri se produc modificări lingvistice, din păcate, de această dată, nu în favoarea evoluţiei, ci a involuţiei limbii române. Iată o privire critică asupra acestor schimbări.

  a) În ultimul timp, în virtutea debitărilor „savante” de corectări ale scrierii culte, tot mai des se utilizează forma: creează în loc de crează. Desigur, ştiinţa elementară despre lingvistică cere cunoaşterea pronunţiei în hiat (disilabic) şi în diftong (monosilabic). Dacă voi citi corect forma creează, aceasta va fi: cre-e-a-ză, ceea arată fără echivoc că forma este greşită, dar dacă voi citi ea în diftong: cre-ea-ză, se vede că introducerea artificială a unui e în cuvânt dă numai o aparentă corectitudine; corect este: crează (cre-a-ză), pentru că infinitivul verbului este a crea (cre-a) şi NU a creea (cre-e-a). Similitudinea lui a crea cu verbul a lucra, invocată de lingviștii contemporani, este o bagatelă, care arată mai degrabă impotența acestor schimbători decât calitatea academică. Nenumărate verbe, precum  a aglutina, bura, conta, diminua, evalua, fora, gonfla, imuniza, jubila, loba, monta, para, săra, vota etc. se formează la indicativ prezent, persoana a III-a şi la singular imperativ prezent, introducând între terminaţia fiecărui verb şi litera precedentă, vocala e, urmată de silaba ză: cont/ea/ză,  jubil/ea/ză, lob/ea/ză etc. Se observă că oricare din verbele citate, inclusiv  a lucra, NU are litera e, aşa cum are verbul a crea, şi nici unul din acestea NU capătă (prin conjugare) decât o singură silabă în plus faţă de cuvântul de bază: con-tea-ză, ju-bi-lea-ză, lo-bea-ză. Să vedem câte silabe capătă în plus a crea prin inserarea unui e în cuvânt: cre-e-a-ză. Patru! Câte silabe are cuvântul de bază: cre-a? Două! Deci iniţiativa (dictatorială), în speţă în acest caz, a învăţământului românesc este cel puțin lipsită de temei.         

  O cu totul alta este situaţia în cazul cuvintelor: România, Maria, mândria, unde într-adevăr lipseşte un i pentru o prununţie corectă. Priviţi:  Ro-mâ-ni-a; deci ultima silabă nu este ia cum pronunţăm în mod obişnuit (greşit), ci este a, pe care dacă l-am pronunţa în locul lui ia (care nu există!), ar suna total neplăcut. Silabația, însă, ne dă de gol. Şi lipsa literei я se resimte, aşa cum arătam mai sus.

  b) Aglutinarea adjectivului pronominal negativ: niciun, nicio etc.

 Această directivă dictatorială are drept rezultat generarea de confuzii şi nimic altceva. Un (o, unii, unele) este (totuşi) articol nehotărât, iar nici (cel aglutinat) este adverb! Este adevărat că cele două cuvinte grupate formează un adjectiv pronominal negativ. Dar să complicăm inutil gramatica de dragul aglutinării celor două cuvinte, este total lipsit de logică, pentru că nici se utilizează şi neaglutinat, chiar ca adverb, ne mai vorbind că nici drept conjuncţie se utilizează numai neaglutinat. Dacă mai punem la socoteală şi că toată literatura din 1953 şi până prin anii 2000 s-a scris cu cele două cuvinte neaglutinate, iar în prezent se impune scrierea aglutinată, se vădeşte clar că actuala iniţiativă lingvistică este și inutilă şi inadecvată, dar, probabil că s-a ţinut cont şi de faptul că textul Bibliei Cornilescu 1921, care stă la baza tuturor anomaliilor religioase româneşti, are în conţinut forma aglutinată a adjectivului pronominal negativ!! Nu este exclus, însă, ca în virtutea aglutinării să ne trezim că scriem infinitivul verbului astfel: amerge, ajudeca, aabera etc. și nu a merge, a judeca, a abera etc, cum scriem în prezent! 

  c) Impunerea literei â în locul literei î.

 Şi această directivă nu face altceva decât să genereze complicaţii inutile în scrierea corectă. Ba mai mult, sunetul î (din i) se apropie de sunetul i, dar este departe de sunetul a. Exemple: strimt, pindar, birnă, piine, în contrast cu stramt, pandar, barnă, paine, total inadecvate ca pronunţie.

  d) Exprimarea vulgară a unui viitor indefinit şi confuz: prin o să.

  Utilizarea acestei forme este mai mult argotică. Noi, în limba română avem viitorul I (eu voi... verb la infinitiv) şi viitorul II (eu voi fi... verb la participiu). Forma viitorului cu o să este vulgarizarea formei: eu am să... verb la prezent, care prin convenție poate fi asimilat cu timpul viitor, pentru că o expresie de tipul eu am să desenez, poate fi înțeleasă și: eu am de desenat !  Când eram copil, reţin că am auzit exprimarea cu o să în anumite scrieri muncitoreşti, dar pe nimeni dintre oamenii culţi (şi chiar mai puţin culţi) nu i-am auzit utilizând această formă de viitor, aşa cum face majoritatea de astăzi!

  e) Cu toate că nu s-a impus încă forma întro, întrun, întradevăr, totuşi în virtutea imboldului produs de nicio şi niciun, se utilizează deseori forma vulgară (fără cratimă). Cratima înlocuieşte de obicei o literă, în cazul de faţă litera u din prepoziţia întru, pe care o elidează și se utilizează când   două cuvinte diferite se pronunţă într-unul.

  f) Prepoziţia datorită este impusă în prezent spre a fi utilizată numai cu sens pozitiv, total nejustificat, deoarece datorită înseamnă, pur şi simplu, care se datorează, care are drept cauză şi nimic altceva.

  g) În actualul limbaj al armatei se utilizează un cuvânt ce nu are nimic comun cu limba română şi anume: capabilitate, care nu este altceva decât  forţarea exprimării însușirii de a fi capabil, adică apt, în condiţiile în care în limba română avem cuvântul capacitate! Pentru conformitate, consultați DEX-ul. Dacă vreţi neapărat inspiraţia engleză, vă propun să folosiţi şi următoarele exprimări: Eu vreau tu, Eu iubesc tu, pentru că aşa este în engleză: i need you, i love you! 

 h) Cuvântul ca (indiferent că e adverb, prepoziţie etc.) se utilizează în prezent, de către orice vorbitor, cu formula ca şi. De exemplu, în loc de Trifoiul este necesar ca nutreţ, se foloseşte o exprimare de tipul: Trifoiul este necesar ca şi nutreţ. Cuvântul ca este necesar pentru a indica destinaţia unui substantiv, pe când expresia ca şi este necesară exprimării asemănării destinaţiei dintre două substantive: trifoiul este un nutreţ la fel de bun ca şi lucerna. Singura situaţie de uzitare a formei ca oricum, este doar în cazul evitării cacofoniei.

  i)  În sfârșit, manifestarea degringoladei limbii române se remarcă și prin folosirea excesivă și generalizată a cuvântului poveste, respectiv a povesti. Nu mai este posibil să auzi cuvintele: relatare, transmisie, descriere, expunere, discuţie, informaţie, întâmplare, disertaţie, eveniment, dramă, catastrofă. Totul este poveste!! Bieții Ispirescu, Creangă etc, ce timorați ar fi acum!...

  Dar ceea ce ar fi trebuit să se abordeze, în scopul perfecţionării limbii româneşti, nu prezintă nici un interes din partea academicienilor şi  a literaţilor în general. Iată câteva exemple în acest sens:

  1⁰  Se ştie că un combustibil (solid, lichid, gazos) aprins este însoţit de o flacără luminoasă, denumită şi flamă, reprezentând o stare de oxidare violentă. Acest material, capabil să ardă (adică să ia foc) este numit total greşit: inflamabil, ceea ce înseamnă: care nu ia foc, neflamabil. De ce materialele care pot lua foc nu se numesc flamabile şi materialele care nu ard nu se numesc inflamabile ? Din cauza leneviei lingviştilor „academici”.

  2⁰ O altă anomalie lingvistică o constituie superlativul absolut impus de către academicieni prin adverbul foarte. Culmea e că nu există calificativ de apreciere mai relativă decât foarte!! În orice hiperbolă, în orice exprimare exagerată, în orice apreciere subiectivă, în orice evaluare prezumtivă, adverbul foarte este nelipsit! Adevăratul superlativ absolut îl constituie, însă, cel mai – opinie cu care, fireşte, ateii nu sunt de acord, pe motiv că în alte sisteme (fizic determinate) există un alt cel mai. Să presupunem că aceştia au dreptate şi, în acest sens, dăm următorul exemplu banal. În cadrul unui sistem determinat fizic avem patru bile: una cu diametrul de 2 m, una cu diametrul de 5 m, una cu diametrul de 200 m, iar alta cu diametrul de 205 m. Să le apreciem. Conform teoriei false, dimensiunea de  200 m este apreciată cu calificativul de superlativ absolut: foarte mare (pentru că nu putem spune despre aceasta că e mai mare, întrucât cele de 2 şi respectiv de 5 m NU sunt mari!), iar cea de 205 m este apreciată cu calificativul de superlativ relativ: cel mai mare!! Cu toate că teoria este cel puţin bizară, ea este unanim acceptată. De ce? Foarte simplu! Dacă s-ar accepta teoria justă, logică, s-ar accepta şi Dumnezeul Unic! Dumnezei sunt pe toate drumurile. Sunt dumnezei mici, mari şi foarte mari. Conform teoriei (false), un Dumnezeu foarte mare reprezintă superlativul absolut! Iată cum falsul lansat devine pentru naivi şi superficiali adevăr, în antiteză cu Adevărul (absolut), Care Se identifică prin Cel mai Mare Dumnezeu – Dumnezeul Unic Absolut.

  3⁰ În actuala vorbire publică (la posturile de televiziune, de radio, în presa scrisă, în pieţe etc.) se îmbrăţişează tot mai mult grobianismul prin utilizarea uzuală a expresiilor de tipul: ce Dracu’, la Dracu’, du-te Dracului, al Dracului de bine, al Dracului de rău, pe toţi dracii etc. Mai mult, în orice expresie în argou, tradusă în româneşte din altă vorbire, în speţă din cea americană, este nelipsit acelaşi mentor – Dracul.

   Este logic că dacă admitem efectul având cauză, nu putem pune efectul pe seama hazardului! Dacă limba şi poporul român are în conţinut pe   drac-ul (pe care îl mai alintă şi naiba), e absolut normal ca motivul, cauza să-l constituie faptul că poporul român este stirpe romană (nu doar o ţară latină!) şi din acest motiv, cel invocat zi de zi este propriul dumnezeu: Fiara romană – denumită, alegoric, dracon, în româneşte drac. Din nefericire, însă, Dracon-ul este identificat cu Diavolul şi Satan! (Apocalipsa 12.9)...

    Aşa cum ştim, dumnezeul răului (2 Corinteni 4.4) este denumit în Biblie: Diavolul (ho Diabolos) şi Satan (ho Satanas). În cartea Apocalipsa, care înseamnă: dezvăluire, destăinuire, revelare, apare şi informaţia despre păcatul originar şi despre autorul acestuia (Diavolul şi Satan), denumit aici şi: Draconul (ho Drakon) şi Şarpele cel vechi (ho ofis ho arhaios). Denumirea utilizată de către apostolul şi profetul Ioan este o pură alegorie, reprezentând Fiara de la sfârşitul vremurilor, cu şapte capete, zece coarne şi zece diademe, care, cum se ştie, este prezentarea alegorică a imperiului mondial condus de către Satan – descris în viziune cu acelaşi chip al Fiarei şi denumit ca atare: ho Drakon (în italiană – il Dragone, în engleză – the Dragon, în germană – der Drache, în rusă – Drakon etc).

  Scriptura şi în special Apocalipsa ne prezintă această Fiară (a opta) ca fiind Imperiul roman refăcut (Apocalipsa 17.11) şi, coincidenţă sau nu, România este singura ţară latină care nu are nume propiu, utilizând pentru identificare statală doar un apendice al Romei !! Din acest motiv, nu este de mirare că poporul acestei ţări nu pronunţă în vorbirea curentă niciodată: Dumnezeul meu sau Domnul meu, fiind singurul popor care îl invocă, atât în scris, cât şi în vorbirea curentă, aproape exclusiv: pe Dracu’, ajungând până acolo încât orice text vulgar, orice injurie, orice onomatopee (!), traduse din engleză, americană, spaniolă etc. să aibă în conţinut pe dracu’!

  REZUMAT.

  La sfârșitul secolului al IX-lea, în jurul anilor 896, ungurii (maghiarii), din ramura fino-ugrică, au migrat spre vest, trecând prin trecătoarea nord-carpatică Verecke  (citit Vereţke), spre valea Tisei, în Bazinul Panonic (pe Dunărea de Mijloc). Triburile maghiare au ocupat partea estică a marii Puste Maghiare (începând cu partea de nord-est), Bihorul, Ținutul Zarandului (regiunea păstrează numele ducelui Zerind din dinastia arpadiană), Aradul şi Timişul, până la Dunăre. Prezența maghiarilor în nord-estul Bazinului Panonic a fost dovedită de săpăturile arheologice care au descoperit cimitire cu morminte ungare din această perioadă, a descălecatului* în Erdély.

[*„Descălecatul”, într-o zonă geografică, este o expresie generică prin care se exprimă colonizarea şi întemeierea unei formaţiuni statale în acea zonă].     

  Ducele ungur Vajk (Voic) a acceptat creştinarea sub numele de Istvan, pe care a impus-o şi poporului său, în anul 1001, când şi-a luat titlul de rege: Szent Istvan kiraly (Sfântul rege Istvan). Mai târziu, urmaşii lui Istvan au cucerit Croaţia, o parte din coasta Mării Adriatice, a Dalmaţiei și a ţinutului Erdely (Ardeal). În anii 1141 – 1162, la iniţiativa regelui Geza al  II-lea, din raţiuni economice şi militare, Ungaria, în partea Erdely, a fost colonizată cu saşi – de origine etnică germană. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniţei regatului Ungar din sudul Ardealului. Procesul colonizării germane în această provincie a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea.   

  Vedem, din această relatare fără echivoc, că Ungurii veniţi pe teritoriul dintre Carpaţi şi vestul Câmpiei Panonice nu au purtat nici un fel de război cu vreun stat geto-dac (romanizat sau neromanizat), pentru că la acel moment istoric nu exista un asemenea stat! Mai mult, lipsa vreunei formaţiuni statale în fosta Dacie se remarcă încă de la anul 395, cu ocazia invaziei hunilor, când aceştia, după ce au trecut Caucazul, au capturat Erzurumul (Turcia) şi au asediat Antiohia și Edessa (Siria), au ajuns în fosta provincie Dacia, unde i-au înfrânt pe ostrogoți (nu pe geto-daci!).

  Şi vedem, de asemenea, că ungurii îşi urmează cursul firesc al istoriei, adică cu multe tumulturi (cu pierderi şi recâştiguri teritoriale, cu pierderea şi recâştigarea independenţei), timp de peste 1000 de ani, până în perioada martie 1919 – iunie 1920, când Erdely (Siebenbȕrgen) este rupt din regatul Ungar (pe atunci, Austro-Ungaria) şi încorporat în regatul Român, sub numele de Transilvania.

  Din acel moment, toate numele autohtone, fie de personalităţi istorice, fie de localităţi, fie de diverşi „revoluţionari”, au fost înlocuite cu denumiri româneşti, acţiune concertată şi însoţită de un cinism greu de imaginat. Tot ce a fost timp de 1000 de ani unguresc, după anii 1920 a devenit românesc !  Marele rege Hunyadi Matyas (1458-1490) „a fost” român (Matei Corvin!), mama sa – Szilagyi Erzsebet „a fost” româncă (Elisabeta Sălăjan!), marele om de stat, prinţ şi general de armată – Hunyadi János „a fost român” (Ioan Corvin şi Iancu Corvin!). Din nefericire pentru susţinătorii fanatismului, Hunedoara, cu derivatele ei îi dă de gol: hunyad vine de la hun, strămoşul fino-ugricilor, iar corvin vine de la denumirea păsării aflate pe emblema familiei, în latină – corvinus, care NU înlocuieşte „hunyad”, ci îl completează ! Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Astfel, ofiţerul maghiar – conducătorul războiului ţărănesc de la 1514, Makfalvai Dózsa György, este şi el românizat sub numele Gheorghe Doja, aşa cum şi numeroase oraşe au fost românizate, după cum urmează: Kolozsvar (Klausenburg) - în Cluj, Segesvar (Schȁßburg) - în Sighişoara, Temesvar (Temeschwar) - în Timişoara, Ujvasar (Neumarkt), ulterior Marosvasarhely - în Târgu Mureş, Nagyvárad (Großwardein) - în Oradea, Hermannstadt – în Sibiu, Kronstadt – în Braşov, Arad, care nu a mai fost românizat etc.

  Să facem acum o succintă referire la principatele valahe – Muntenia, denumită de către istoricii greci Zemli Ungroυlahisko (Ungro-Vlahia), şi Moldova – denumită Zemli Rusovlahisko (Ruso-Vlahia). Odată cu începuturile cristalizării viitoarelor principate carpato-dunărene, populaţia acestora a fost denumită de către statele europene: vlahi (mai târziu, valahi), denumire care înseamnă, în principal, om din afara ţării (Imperiului Țarist) şi balcanic romanizat. Termenul de „valah” echivala în toate limbile europene astfel: Walachen (în germană), valaques (în franceză), vlachs sau wallachians (în engleză), velascos (în spaniolă), velaci sau valacchi (în italiană), volohi sau vlohi (în rusă, poloneză), vlasi (în sârbă, bulgară), oláhok sau vlachok (în maghiară), vlahoi (în greacă, turcă). Referitor la denumirea viitorilor români, Mihail Kogălniceanu avea să scrie lucrarea numită Histoire de la Valachia.

  Aşa cum am văzut mai sus, cele două principate au fost sub influenţă firească slavonă, spre deosebire de voievodatul ardelean, existent în graniţe ungare, aflat astfel sub influenţă latină, prin creştinarea Ungariei la catolicism.

  Momentul cel mai important al istoriei carpato-dunărene l-a constituit migraţia moldo-vlahă în zona Munţilor Apuseni, începând cu secolul al XV-lea, prin pasul Tihuţa și pasul Oituz, de unde s-a răspândit în aproape întreg ţinutul ardelenesc: în zona Bistriţei, Sălajului şi Clujului, dar mai ales în zona Maramureşului. Sporul demografic al populaţiei migrate a fost din cele mai ridicate, asemănătoare populaţiei rome, ajungând în vremea Trianon-ului la peste 30 % din întreaga populaţie existentă în Transilvania ! Pe parcursul migraţiei, s-a creat o puternică diasporă valahă în voievodatul ardelenesc, luând naştere şcoala ardeleană, care a avut principalul rol în întemeierea statelor medievale valahe.  

  Un alt aspect invocat în favoarea haosului istoric îl constituie teoria Originii poporului român, a cărei caracteristică de bază este diversitatea, având în sine, aşa cum am subliniat în repetate rânduri, disputa între două (sau mai multe) falsuri şi NU între adevăr şi fals. Conform principiului nostru, rezultatul unei cercetări nu poate fi admis fără a avea drept esenţă logica şi experimentul. Chiar dacă partea experimentală susţine teoria lansată, dacă logica nu confirmă teoria, totul este o încercare lamentabilă şi nimic altceva.

   Aşa cum ştim, concepția existenţei poporului român are la bază două teorii (consecutive) și anume, originea romană şi originea dacică. Prima teorie, a cărei esenţă este „romanitatea”, a fost lansată de şcoala ardeleană, fiind reluată apoi recrudescent cu ocazia contrarevoluţiei de la 1848, condusă de românul cu nume de evreu, Avram Iancu și consolidată de către geniul Carpaților – nicolae ceaușescu, care a continuat românizarea Ardealului. Această teorie nu mai este acceptată în zilele noastre pentru că „nu explică cum poporul român este roman şi nu dac” ! „Înseamnă că dacii au dispărut, fiind decimaţi de către romani” ? „Noi suntem aici de mii de ani, înaintea romanilor şi ei au învăţat limba de la noi. Dacia este prima ţară terestră, pentru că aşa s-a dovedit cu ajutorul ADN”...

   Desigur o asemenea judeactă pot emite doar ageamiii şi nu istoricii adevăraţi împreună cu specialiştii în biochimie şi genetică. Imperiul roman a fost cel mai puternic şi cel care a dăruit lumii cea mai înaltă „ţinută” artistică, revoluţionând scrierea terestră şi elaborând cea mai facilă şi elegantă grafică lexicală. Calitatea de a fi considerat cetăţean roman era una din cele mai apreciate dorinţe civice ale oricărui locuitor al imperiului. Chiar şi apostolul Paulus şi-a cumpărat cetăţenia romană, el fiind israelit, şi chiar şi împăratul Traianus şi-a atribuit cu mândrie cetăţenia de roman, el fiind iberic.

  A susţine protocronismul Daciei în istoria terestră, înseamnă a nu avea nici măcar noţiuni elementare despre istoria Greciei cu pleiada ei de filosofi, savanţi, literaţi, botaniști, anatomiști, medici, astronomi, matematicieni, ingineri etc. Înseamnă a nu avea noţiuni elementae nici despre Roma antică, care a dat lumii numeroşi oameni de certă valoare şi care a dat medicinei toate denumirile structurilor anatomice ale corpului uman, care a dat lumii pe cei mai valoroși ingineri constructori ai antichității etc.       

   Lansarea numeroaselor afirmații de susținere a protocronismului dacic, despre care vom relata în finalul paragrafului, ține exclusiv de psihoză, manifestată prin fanatism coroborat cu ignoranță și ilogică. Mă voi referi aici doar la „opera” filologei moldovene Viorica Enachiuc, care „a descoperit” că între anii 1064 și 1101 s-a înființat statul centralizat vlah –  Dacia, cu hotarele de la Nistru până la Tisa, sub conducerea domnitorului Vlad, după studiul ei în Codexul Otto Gyurk, existent în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, pe care l-a descifrat (!!) după o „muncă” de mai bine de 20 de ani și în care a găsit, în sfârșit, limba dacilor ! Față de întrebările naive pe care le pune savanta (de renume mondial!) pe marginea „epocalei” descoperiri, noi îi punem una singură: Dacă începând cu anul 1064  exista Noul Stat Dac între Tisa și Nistru, înseamnă că pe acest teritoriu nu a existat nici un stat Ungar în acele timpuri! În această situație, de ce Codexul Otto Gyurk aparținea Academiei maghiare și nu Academiei române ? Și de ce prima universitate maghiară datează din anul 1367, iar prima universitate română datează abia din anul 1860, adică cu aproape 500 de ani (!) mai târziu ? Și de ce capitala Ungariei este atestată documentar la anul 1148 (ca orașul Pesta), iar capitala României este atestată documentar (din ordin otoman!) abia în anul 1659 ? (Așa cum știm, în anul 1459, viitoarea capitală română a fost atestată documentar ca cetate de către Vlad Țepeș). Și întrebările pot continua la nesfârșit.

  Revenind la migrația moldo-vlahă începând cu secolul al XV-lea în spațiul de dincolo de Carpați (Erdely), se poate remarca și în prezent, odată cu ieșirea din Mediaș și intrarea în zona Blajului, schimbarea aspectului arhitectonic specific Europei occidentale cu arhitectura moldovenească, asemănătoare cu cea ruso-ucraineană. Mai mult, însăși Cetatea Alba Iulia a căpătat denumirea slavo-vlahă, de Bălgrad. Și caracterul uman al locuitorilor imigranți din Moldova  se regăsește pe meleagurile ardelene ocupate de aceștia: xenofob, șovin, trufaș, cleptoman, clevetitor etc.

  Punctul culminant al migrației moldo-vlahe l-a constituit Revoluția burghezo-democratică din Ardeal, de la 1848, care s-a transformat   într-un război veritabil între localnici (unguri) și diasporă (valahi).

  Ungurii au făcut revoluţie în 1848-1849, schimbând regimul de guvernare austriac absolutist cu unul maghiar democratic şi liberal. Schimbarea a fost efectuată cu ajutorul forţei, acolo unde a fost cazul. Armata revoluţionară a luptat până la final pentru apărarea revoluţiei. Valahii s-au opus revoluţiei maghiare deoarece, guvernul revoluţionar a decis ca Ardealul să rămână în granița Ungariei. 

  Din perspectivă globală, românii (valahii) au făcut contrarevoluţie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare. Folosindu-se de sentimentele șovine dintre români şi maghiari, austriecii, după ce au pierdut puterea în Ardeal în favoarea ungurilor, i-au manipulat pe valahi şi i-au folosit ca armată de gherilă împotriva ungurilor. Austriecii le-au promis valahilor ceea ce le refuzau ungurii: recunoaşterea naţiunii lor ca naţiune politică. Ba mai mult, au cochetat cu ideea transformării imperiului Habsburgic  într-o confederaţie după modelul american sau elveţian, în care Ardealul, administrat de români, urma să formeze nucleul unui regat dacic cu coroană austriacă. Valahii au rezistat împotriva armatei revoluţionare maghiare în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. În septembrie 1848, la Blaj, românii au decis să se alieze  cu Austria şi să lupte împotriva ungurilor pentru restabilirea  autorităţii habsburgice.

  Valahii au denunţat unirea Ardealului cu Ungaria  şi s-au pronunţat pentru restabilirea autorităţilor austriece asupra lui. Imperialii i-au folosit pe valahi pentru a înlătura autorităţile maghiare revoluţionare. Comitetul Naţional ales de valahi la Blaj a coordonat organizarea politică şi militară a acestora în prefecturi şi legiuni, după modelul romanilor din antichitate, un apel simbolic la originile romane ale poporului  valah. După ocuparea  Ardealului de către armata maghiară, structurile politice ale valahilor au fost desfiinţate. Doar regiunea Munţilor Apuseni a rămas sub autoritate valahă, nefiind cucerită de unguri. Valahii (viitorii români) au făcut prăpăd, depășindu-i categoric pe unguri în actele de violență. În Zlatna au ars casa parohială şi gimnaziul, au ucis mulţi unguri, iar pe alţii i-au jefuit. Din 1170 de maghiari au mai rămas doar 500! În Abrud, românii au devastat casa parohială şi şcoala, iar pe preot l-au ucis. În Vinţu de Sus nu a rămas piatră pe piatră, chiar şi pomii fructiferi din grădina parohială au fost tăiaţi şi arşi. În Aiud au incendiat biserica şi mănăstirea franciscană, au profanat altarul şi l-au rănit grav  pe abate. În Baia de Criş a fost distrusă mănăstirea franciscană, în Glodeni şi Apalina, preoţii unguri au fost uciși...

  CONCLUZIE.

  Toată tevatura referitoare la teritoriul carpato-dunăreano-pontic, ocupat de România, și toate controversele legate de presupusa  „delegație” a acestei țări ca fiind începutul genezei terestre, nu pot fi tranșate fără a apela la modelul filosofic Divin.

  Conform preceptelor Bibliei, istoria terestră ne prezintă 7 imperii ale lumii, denumite 7 Fiare și o altă Fiară, cu 7 capete, fiecare cap reprezentând una din aceste Fiare. În ordine cronologică, primele 4 imperii sunt: Asiro-babilonian, Medo-persan, Greco-macedonean și Roman. Scriptura, în descrierea lor, nu prezintă primele trei Fiare în sens peiorativ, dimpotrivă le subliniază calitățile și mai ales autoritatea asupra celorlalte popoare, aceste imperii, în alegorie, fiind: un leu înaripat, un urs și un leopard cu patru aripi. Fiara a 4-a, alias imperiul Roman, nu mai este descrisă ca o Fiară propriuzisă, ci ca o hidoșenie, însetată de sânge și de distrugere a tot ce-i iese în cale. Despre această Fiară, profeția ne spune că ea „va deveni a 8-a și că va fi una din cele șapte”. Celelalte Fiare au fost: imperiul islamic-otoman, imperiul naționalist-german și imperiul  comunist-sovietic.

  Observația numărul unu o constituie faptul că Fiara a 4-a va fi cea care „face legea” la sfârșitul vremurilor: cifra 4 reprezintă cifra revelației ! A doua observație o constituie faptul că fiecare din cele trei imperii au istorie, de la geneză până la dispariția lor, spre deosebire de Fiara romană, care nu are geneză, apărând „ca din senin” și nu dispare definitiv decât la sfârșitul lumii nelegiuite. A treia observație este citată ca atare din profețiile biblice: „Fiara care era și nu mai este, ea însăși este a opta împărăție... și se va ridica din Abis; este din numărul celor șapte și merge la pierzare... Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana mortală fusese vindecată, și tot Pământul era în admirație pentru Fiară... Draconul i-a dat puterea și autoritatea lui, scaunul de domnie și o mare stăpânire” (Apocalipsa 13.2, 3; 18.8, 11)...

  Fiara a 4-a, plină de frumusețe și măreție, dar și plină de venin, în anul 476 „este rănită de moarte”, dar începând cu secolul al XIV-lea începe „să renască din cenușă”, apărând „ca din senin” dintr-un neam slavon, moștenindu-i acestuia cultul ortodox, arogându-și, firește, originea romană – Țara din spațiul carpato-dunăreano-pontic.

  Originea romană nu mai este acceptată în prezent, pentru că teoria nu explică „dispariția” dacilor din fosta Geto-dacie (!), instalându-se astfel stupid people, care nu-i mai părăsește pe români nici în mileniul al III-lea. Susținătorii noii teorii nu au auzit vreodată de procesul de asimilare a populației cucerite de către Roma și imperiul Roman !! Nu au auzit de asimilarea cartaginezilor (popor kamez cu vorbire semită), nu au auzit de asimilarea francilor (popor german!), nu au auzit de asimilarea popoarelor iberice și nu au auzit de asimilarea dacilor de către același imperiu Roman – un popor net superior din punct de vedere cultural, militar, social etc.

  Dar... trebuia să se împlinească profeția ! „Rana de moarte” trebuia vindecată. După 1000 de ani, imperiul Roman (Románia) renăștea ! Niciodată, de când e lumea pe Pământ, nu a fost țară ridicată la rang de apoteoză, așa cum este România dacică. De ce ? Pentru că afirmaţia biblică prin care Mesopotamia este considerată începutul omenirii pe Pământ, coroborată cu informaţia ştiinţifică, „trebuia” contrazisă de învăţătura prin care se pregăteşte venirea Fiarei, care se dă drept Dumnezeu. Vom reda în încheiere cele mai semnificative cazuri de manifestare a demenței prin care se împlinește profeția.

– William Schiller, arheolog american: Civilizaţia lumii s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi spre apus, acum 13-15 mii de ani.

 –  Micheal Ledwith, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea: Chiar dacă se ştie, că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba imperiului Roman iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească (!)

– Marija Gimbutas, specialist american de origine lituaniană: Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 - 3500 î.C., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societatile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului.

– Belgianul Louis de la Vale Poussin: Locuitorii de la Dunărea de jos sunt strămoşii omenirii (sic!).

 – Prinţesa Martha Bibescu: Va veni o vreme când se va acorda atenţie acestui popor (româno-dac, n.a,), prea puţin luat în seamă. Cântece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. (Se prea vorbește, dar nu prea are ce să se spună, n.a). După mii de ani de vieţiuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfârşit, câte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinta universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nefericirile lui n-au fost cunoscute. Nimeni nu i-a scris mitologia. Puţini    i-au cunoscut istoria. (Ce ghinion !).

  Și pentru „a înrăma” stupid people, să prezentăm și ultima mare bombă care le conferă definitiv întâietatea absolută tracilor daco-geți și astfel României dreptul de a fi moștenitoarea de facto a Daciei. Cronicarul lui Alexandru cel Mare, Anabasis Alexandri, în cartea a VIII-a Indica, descrie locurile pe unde a trecut Alexandru Makedon, istoria, geografia și obiceiurile populaţiilor din zonele cucerite, descriind, firește, și petrecerile cu băutură, însoțite de osanalele închinate zeilor Greciei și în speță lui Dionysos – zeul vegetației, pomiculturii, vinului, extazului și fertilității.

  Printr-un artificiu stupid, de „naștere” a zeului grec pe teritoriul Daciei, fanaticii protocroniști au dedus că Anabasis a relatat despre dacii „dionisieni” că ar fi cucerit (!) India, chiar înaintea lui Alexandru cel Mare! Ne cerem iertare, dar nu am știut până astăzi că zeii-închipuiți se nasc !  Noi știam că aceștia sunt „născuți” de mințile oamenilor rupți de Dumnezeul Unic și de o cunoaștere avansată a Naturii. Și mai știam că fiecare formațiune socială își are zeii săi, nefiind necesar să-i cumpere sau să-i transfere de pe alte meleaguri. Cel puțin în cazul lui Dionysos ar fi fost deosebit de complicat, pentru că nu exista încă pod peste Dunăre...